Informaţii generale
Diabetul zaharat de tip 1 este caracterizat printr-o distrugere mediată imunologic a celulelor beta pancreatice producătoare de insulină. În timp ce în patogeneză au rol hotărator limfocitele T autoreactive, pentru diagnostic prezintă importanţă autoanticorpii specifici. Riscul de îmbolnăvire este influenţat de predispoziţia genetică (tiparul HLA), factorii de mediu şi o disfuncţie a sistemului imun. Procesul autoimun faţă de celulele beta evoluează asimptomatic timp de luni sau ani, până când numărul celulelor devine insuficient pentru a menţine valoarea glicemiei în limite normale.
Autoanticorpii faţă de citoplasma celulelor pancreatice au fost descrişi iniţial în 1970. Sunt detectaţi prin imunofluorescenţă indirectă folosind ca substrat celule pancreatice umane de grup sanguin O. ICA sunt anticorpi policlonali care reacţionează cu toate celulele insulare (de exemplu alfa, beta, gamma, delta şi PP). Autoantigenele lipidice şi proteice recunoscute de ICA includ şi aloglicoconjugatul, GAD şi IA2. La fel ca alţi autoanticorpi insulari, nici ICA nu par să joace un rol etiologic în distrugerea celulelor beta, dar sunt markeri importanţi de autoimunitate.
La debutul diabetului de tip 1, se consideră că 70-90% dintre pacienţi sunt ICA-pozitivi1,6. Frecvenţa acestora scade pe parcursul evoluţiei bolii, astfel că doar 5-10% din diabetici rămân pozitivi după 10 ani de la debut6.
Recomandări pentru determinarea anticorpilor anti-celule insulare pancreatice
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) – minim 7 ore4.
Specimen recoltat – sânge venos4.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator4.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare; se lucrează serul proaspăt; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C4.
Volum probă – minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat4.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 7 zile la 2-8°C; 3 luni la -20°C; nu decongelaţi/recongelaţi4.
Metodă – imunofluorescenţă indirectă4.
Valori de referinţă – titru <1/104.
Interpretarea rezultatelor
Frecvenţa anticorpilor anti-celule insulare pancreatice în populaţia generală este scăzută (0.59% conform unor studii6) şi, de asemenea, la pacienţii cu diabet tip 2. Prezenţa lor confirmă autoimunitatea în cazurile de diabet la debut şi pot diferenţia diabetul de tip 1 de cel de tip 2: pacienţii cu anticorpi anti-celule insulare pancreatice sunt încadraţi ca având diabet tip 1. Totuşi, absenţa lor nu exclude diabetul de tip 1. Un titru mai mare ar fi asociat cu un risc mai mare de îmbolnăvire6. De asemenea numărul anticorpilor pozitivi ar fi mai important decât combinaţia lor6.
Limite şi interferenţe
Anticorpii anti-celule insulare pancreatice pot fi găsiţi şi în alte boli autoimune (artrita reumatoidă, boli tiroidiene autoimune). Deşi în trecut determinarea anticorpilor anti-celule insulare pancreatice reprezenta „standardul de aur”, tehnica este dificil de standardizat datorită variabilităţii ţesuturilor pancreatice de la donatori diferiţi7.
Bibliografie
