Profil hepatită acută virală (diagnostic)
Hepatita acută virală este o boală inflamatorie difuză a ficatului, provocată de virusuri hepatotrope specifice. Sub această denumire sunt grupate mai multe boli frecvente, cu răspândire mondială care prezintă caracteristici clinice, biochimice şi morfologice similare, dar care sunt provocate de virusuri diferite.
Hepatita acută virală poate fi determinată de cel puţin 5 virusuri specifice, bine cunoscute şi caracterizate (A, B, C, D şi E).
Infecţiile hepatitice cauzate de alte virusuri (ex. virusul Epstein-Barr, citomegalovirus, virusul HIV) sunt considerate entităţi separate şi nu sunt incluse în general în denumirea de hepatită acută virală.1
Virusul hepatitei A este un virus mic, lipsit de înveliş, ce face parte din familia Picornaviridae, genul Hepatovirus; este alcătuit dintr-un genom ARN monocatenar de polaritate pozitivă şi o capsidă cu simetrie icosaedrică; în funcţie de proteinele capsidale (VP1 – VP3) a fost descrisă o singură variantă antigenică majoră. Anticorpii care apar faţă de aceste antigene sunt anticorpi neutralizanţi, protectori. 2,3,4
Virusul hepatitei A este cea mai frecventă cauză de hepatită acută virală şi este de obicei întâlnită la copii şi adulţi tineri. În unele ţări mai mult de 75% dintre adulţi au fost expuşi infecţiei cu VHA.
Calea de transmitere este predominat fecal-oral, prin apă şi alimente contaminate cu fecale, dar în condiţii de mare promiscuitate este posibilă transmiterea şi prin contact interuman strâns3,4 este raportată şi transmiterea pe cale sexuală la homosexuali şi rar parenteral.2,5
Perioada de incubaţie a bolii este în medie 21 zile (12-40 zile). 2 Formele inaparente reprezintă peste 80% din cazurile înregistrate la copii; cu vârsta numărul acestora scade. Cu excepţia rarelor cazuri fulminante, hepatita virală A se vindecă fără excepţie, deşi uneori se înregistrează recăderi precoce; după infecţie virusul dispare invariabil, nu provoacă portaj cronic, nu determină evoluţie spre hepatită cronică sau ciroză.1
Virusul este prezent în sânge şi fecale cu 2 săptămâni înaintea debutului bolii şi 1-2 săptămâni după dispariţia icterului.3
Deoarece un singur serotip este cunoscut, diagnosticul hepatitei virale de tip A este unul din cele mai facile, rapide şi sigure diagnostice de infecţie virală. 2 HAV IgM este testul preferat pentru diagnosticul hepatitei acute virale A.6
Virusul hepatitei B este cel mai bine cunoscut şi cel mai complex dintre virusurile hepatice. Particulele infectante Dane constau dintr-o nucleocapsidă internă şi un înveliş extern. Nucleocapsida conţine ADN circular, parţial dublu-catenar şi ADN-polimerază, replicarea ADN având loc în nucleii hepatocitelor infectate. Anvelopa (învelişul extern) se asamblează cu nucleocapsida în citoplasmă şi din motive necunoscute, este produsă în exces; ea poate fi detectată în ser prin metode imunologice ca antigen de suprafaţă al hepatitei B (AgHBs), denumit înainte antigen Australia.1
Virusul hepatitei B este a doua cauză ca frecvenţă de hepatită acută virală.
Calea de transmitere este parenterală prin sânge infectat sau în cursul contactului intim sexual.
Transmiterea verticală a infecţiei, de la mamă la făt, se produce la aproximativ 20% din femeile gravide cu AgHBs pozitiv şi la aproximativ 60% din femeile care dobândesc infecţia primară în cursul sarcinii. Deoarece rata transmiterii verticale a infecţiei cu VHB este diferită în funcţie de zona geografică şi tipul populaţiei, se presupune că predispoziţia pentru infecţia “in utero” ar fi influenţată de tulpina virală şi structura genetică a populaţiei. Gravidele depistate cu AgHBs pozitiv necesită investigaţii suplimentare. Dintre testele disponibile pentru VHB, încărcătura virală a devenit cel mai bun factor predictiv al infectivităţii, în special pentru gravidele aproape de termen.
Perioada de incubaţie a bolii este în medie 70 zile (40-160 zile). Clinic, virusul hepatitei B produce un spectru larg de afecţiuni hepatice, de la starea subclinică de purtător, la hepatită acută severă sau fulminantă (~1% din cazuri)2, în special la vârstnici, la care mortalitatea poate ajunge la 10-15%.1
Diagnosticul hepatitei acute virale B include determinarea HBc-IgM şi AgHBs, teste care detectează infecţia acută şi cronică şi ajută la diferenţierea lor.
Virusul hepatitei C, depistat în 1989, este un virus ARN din genul Flavivirus, familia Togaviridae, cu dimensiuni între 40-60 nm şi cu un conţinut preponderent lipidic.
Există cel puţin 6 genotipuri şi 50 de serotipuri de VHC. Cunoaşterea genotipului sau serotipului (anticorpii specifici genotipului) de VHC este utilă în recomandarea şi conducerea tratamentului.
VHC este răspunzător de aproximativ 20% din hepatitele acute.
Transmiterea infecţiei se face prin contactul cu sânge sau produse de sânge infectat: transfuzii, folosirea acelor şi seringilor de la o persoană la alta fără sterilizare sau insuficient sterilizate, tatuarea corpului, vaccinarea cu echipament nesterilizat, folosirea în comun a periuţei de dinţi, aparatului de bărbierit, pensetei, trusei de manichiură. Este prezent şi în medii biologice (salivă, lapte, secreţii vaginale, spermă etc.), dar în concentraţie mai mică decât virusul B. Se poate transmite şi de la mamă la făt.7,8 Rata de transmisie verticală la gravidele cu anti-HCV pozitiv a fost estimată la 2,7 – 4,4%, această rată atingând valori de 5,4 – 8,6% la gravidele care au coinfecţie VHC – HIV1. Este bine de ştiut faptul că virusul nu se transmite prin folosirea în comun a veselei, piscinelor şi toaletelor.7
Majoritatea cazurilor de hepatită C sunt subclinice chiar şi în faza de boală acută. Hepatita fulminantă este foarte rară.
Diagnosticul de hepatită virală C se bazează pe prezenţa anticorpilor serici (anti-VHC). Detectarea anticorpilor nu permite diferenţierea infecţiei acute/cronice, de o infecţie în antecedente. Pentru aceasta se utilizează determinarea HCV-ARN.2
În cazurile de hepatită fulminantă, trebuie luată în considerare posibilitatea coinfecţiei sau suprainfecţiei (HBV cu HCV sau HDV).
Analize medicale disponibile în laboratoarele Synevo:
Bibliografie:
1. Hepatita acută virală, Manualul Merck de Diagnostic şi Tratament, Ed.XVII, versiunea în limba română, 2002, pg.377-384
2.Gert Frosner, Viral hepatitis, în Lothar Thomas’ Clinical Laboratory Diagnostics- Use and Assessment of Clinical Laboratory Results, TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany,1 Ed. 1998, 1260-1277
3. Mandell, Douglas, Bennett Principles and Practice of infecţions Diseases, 1998, 829-837
4. Topley & Wilson’s Microbiology and Microbial infections, 1998: 693-706
5. Wallach J, Afecţiuni hepatobiliare şi pancreatice, în Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Ştiinţelor Medicale, România , Ed.7, 2001, 304-3106. Viral Hepatitis Laboratory Support of Diagnosis and Management, www.questdiagnostics.com 2006, Ref Type: Internet Communication
7. Georg M. Lauer, Bruce D.Walker. Hepatitis C Virus infection, în N Engl J Med 345, 41-50. 2001. Ref Type: Journal (Full)
8. Wallach J, Afecţiuni hepatobiliare şi pancreatice, în Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Ştiinţelor Medicale, România, Ed. 7, 2001, 316-323
Mai multe informații despre teste disponibile în laboratoarele Synevo:
