Amiloid A în ser

Informaţii generale

Amiloidul seric A (SAA) a fost descoperit în 1971 ca un constituent principal în depozitele de amiloid la pacienţii cu inflamaţie persistentă. Face parte din familia apolipoproteinelor asociate în plasmă cu lipoproteinele cu densitate mare (HDL) şi prezintă mai multe izoforme, ce sunt inegal exprimate constitutiv sau ca răspuns la diverşi stimuli inflamatori¹.

Amiloidul A este o proteină de fază acută, formată din 104 aminoacizi şi având o greutate moleculară de 12-14 kDa. Ca şi proteina C reactivă (CRP), este sintetizat în principal în ficat ca răspuns la infecţie, inflamaţie, leziuni tisulare sau stres, dar macrofagele, celulele endoteliale, epiteliale, leziunile arterosclerotice, tumorile şi ţesutul sinovial pot fi site-uri extrahepatice de producţie. SAA-1 constituie izoforma majoră².

Atât produşii bacterieni (de exemplu, lipopolizaharidul LPS) cât şi citokinele inflamatorii, cum ar fi IL-1β, IL-6 şi TNF-α induc sinteza SAA la nivelul hepatocitelor, macrofagelor tisulare şi sinoviocitelor.

După sinteza SAA este eliberat în fluxul sanguin fiind încorporat apoi în particulele HDL. Nivelurile SAA crescute pot înlocui apolipoproteina A1 (apo-A1) şi modifica compozitia HDL. Astfel, se poate produce o alterare a funcţiei acestei lipoproteine cu pierderea proprietăţilor ateroprotective. La concentraţii crescute SAA poate, de asemenea, să se disocieze de HDL şi să genereze fracţiuni lipoproteice ce conţin în principal Apo-A1 şi SAA sărace în lipide. Această formă de SAA produsă de macrofagele şi sinoviocitele de la locurile inflamaţiei exercită numeroase acţiuni proinflamatorii³.

Complexele circulante SAA-HDL sunt asociate cu funcţii importante în procesele inflamatorii, metabolismul şi transportul HDL-colesterolului şi, prin urmare, SAA a fost implicat în mai multe condiţii patologice, cum ar fi ateroscleroza, artrita reumatoidă, boala Alzheimer şi cancerul.

Procesele inflamatorii acute determină o creştere rapidă şi intensă a nivelului plasmatic de amiloid A, astfel că în decurs de 24 ore valorile serice de SAA pot fi chiar şi de 1000 ori mai ridicate faţă de cele înregistrate în condiţii normale, făcând din această proteină un marker sensibil al evaluării inflamaţiei.

SAA circulant acţionează ca un chemoatractant pentru neutrofile, monocite şi limfocite T în diverse leziuni şi ajută în procesul de regenerare a ţesuturilor prin activarea metaloproteinazelor matriceale, cum ar fi colagenaza şi strolemizina.  Prin legarea de HDL, SAA mediază eliberarea de lipide la locul injuriei în vederea utilizării acestora în procesele de regenerare tisulară. Pe de altă parte, complexul SAA-HDL serveşte şi la eliminarea excesului de colesterol eliberat de către ţesutul afectat.

Complexul SAA-HDL este implicat şi în activităţi anti-inflamatorii prin inhibarea funcţiei limfocitelor, a febrei induse de TNF-alfa şi IL-1 şi a agregării plachetare. Amiloidul A inhibă, de asemenea, răspunsul oxidativ specific proceselor inflamatorii şi previne deteriorarea oxidativă a ţesutului.

Niveluri serice crescute de amiloid A se pot observa la pacienţii ce prezintă atât inflamaţii acute cât şi cronice.

În condiţiile acute, SAA înregistrează creşteri mai rapide şi mai mari decât CRP. De asemenea, în comparaţie cu CRP, SAA prezintă aceeaşi tendinţă de creştere atât în infecţiile virale cât şi în cele bacteriene^2;4.

Nivelurile serice de SAA crescute constant ca urmare a bolilor inflamatorii prelungite şi repetate pot contribui uneori la apariţia unei boli reactive, progresive, potenţial letale, caracterizată prin împachetări defectuoase ale amiloidului A, cunoscută sub numele de amiloidoza AA. In această formă de boală, AA, fragmentul N terminal rezultat din clivarea amiloidului A, poate forma depozite de amiloid în ficat, rinichi sau splină⁴. Mai multe studii au arătat că transformarea SAA în fibrilele de amiloid se produce în urma interacţiunii specifice cu heparan sulfatul – un glicozaminoglican component al matricei extracelulare.

Bolile inflamatorii cum ar fi artrita reumatoidă, artrita juvenilă, spondilita anchilozantă, febra mediteraneeană familială, scleroza sistemică progresivă, infecţiile cronice (tuberculoza şi osteomielita), precum şi neoplaziile (boala Hodgkin, carcinomul renal) sunt afecţiuni ce predispun  la dezvoltarea amiloidozei AA. Deoarece mulţi pacienţi care prezintă condiţii inflamatorii severe şi de lungă durată nu dezvoltă depuneri tisulare de amiloid, factorii de risc pentru apariţia amiloidozei AA nu sunt cunoscuţi. Au fost implicaţi factori genetici, de mediu şi iatrogeni⁵.

Mai multe studii au arătat că nivelurile crescute ale SAA sunt asociate cu bolile cardiovasculare. Astfel, a fost descrisă o corelaţie independentă strânsă între concentraţiile serice de SAA şi evenimentele cardiovasculare viitoare, într-un mod similar cu cel descris pentru proteina C reactivă înalt sensibilă (hs-CRP). De asemenea nivelul SAA a fost asociat independent însă moderat cu boala coronariană angiografică; această asociere nu a fost valabilă pentru hs-CRP⁶.

Într-un alt studiu recent publicat s-a concluzionat că nivelurile iniţiale de SAA şi CRP la pacienţii nou diagnosticaţi cu diabet zaharat tip I au avut valoare predictivă asupra dezvoltării micro- şi macroalbuminuriei în decurs de 30 ani de monitorizare, susţinând teoria referitoare la rolul inflamaţiei în progresia nefropatiei diabetice⁷.

Diagnosticul precoce al rejetului de grefă după transplantul renal este deosebit de important. A fost demonstrat că SAA este marker sensibil al rejetului. Deşi nu este specific, faptul ca CRP nu înregistrează creşteri la pacienţii cu respingerea grefei care primesc ciclosporină, nivelul SAA ajută la diferenţierea rejetului de o infecţie⁸.

O altă constatare legată de SAA este aceea că nivelurile serice crescute ale acestui marker se corelează cu procesul de carcinogeneză şi cu mai multe tipuri de afecţiuni neoplazice (cancer pulmonar, cancer esofagian, cancer de colon, cancer de endometru, tumori ovariene epiteliale). Din acest motiv modificările concentraţiei SAA ar indica progresul şi malignitatea bolii, precum şi răspunsurile gazdei⁹.

Recomandări pentru determinarea amoloidului A

Pregătire pacient –nu este necesară o pregătire specială¹⁰.

Specimen recoltat – sânge venos¹⁰.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator¹⁰.

Prelucrare necesară după recoltare –se separă serul prin centrifugare; se lucrează serul proaspăt; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C¹⁰.

Volum probă – 1 mL ser¹⁰.

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat¹⁰.

Stabilitate probă – serul separat este stabil 7 zile la 2-8°C; timp îndelungat la -20°C sau la -70°C¹⁰.

Metodă –nefelometrică¹⁰.

Valori de referinţă – <10 mg/L¹⁰.

Interpretarea rezultatelor

• Creşteri SAA în intervalul 10-100 mg/L sunt întâlnite în infecţii virale, lupusul eritematos sistemic, inflamaţii localizate, leziuni tisulare din cistită şi infarctul cerebral¹. SAA creşte mai frecvent decât CRP în infecţiile virale (spre exemplu în două treimi din cazurile de răceala comună)¹¹.
• Creşteri SAA în intervalul 100-1000 mg/L se înregistrează în infecţiile bacteriene şi fungice, tumori maligne invazive (SAA prezintă cele mai mari creşteri în tumorile metastazante), infarctul miocardic acut, boli autoimune cum ar fi artrita reumatoidă şi vasculitele¹. In artrita reumatoidă SAA deţine un rol important în stabilirea gradului de activitate a bolii şi în evaluarea riscului de amiloidoza secundară¹¹.
• În amiloidoza AA tratamentul afecţiunii inflamatorii subiacente care reduce nivelurile SAA <10 mg/L poate opri progresia bolii şi induce o recuperare lentă a funcţiei renale⁵.
• În cazul transplantului de organe valorile > 100 mg/L indica rejetul. Pe langă respingerea grefei renale, SAA mai este utilizat şi în diagnosticul rejetului în transplantul hepatic, de măduvă osoasă precum şi în transplantul simultan de rinichi şi pancreas¹. In cazul rejetului din transplantul de cord SAA înregistrează o sensibilitate <70%¹¹.
• La persoanele cu angină instabilă şi infarct miocardic SAA prezintă o sensibilitate similară cu cea a CRP sau chiar mai mare în evaluarea riscului de apariţie a unor evenimente cardiace noi¹¹.

Bibliografie