Anticorpi anticardiolipinici IgG

Informaţii generale

Anticorpii anticardiolipinici aparţin grupului anticorpilor antifosfolipidici specifici pentru fosfolipidele anionice (încărcate negativ), componente ale membranelor celulare¹. Fosfolipidele anionice (de exemplu, fosfatdilserina) sunt localizate pe suprafaţa citoplasmatică a membranei în timp ce fosfolipodele neutre (cum ar fi fosfadilcolina) se găsesc predominant la suprafaţa externă.

Fosfolipidele membranare participă la anumite procese celulare importante cum ar fi schimbul transmembranar de metaboliţi şi transferul de semnale moleculare; servesc de asemenea ca platforme pentru constituirea complexelor proteine-lipide. Activarea celulară este însoţită adesea de mobilizarea fosfolipidelor anionice către suprafaţa externă a membranei. De exemplu, în cursul procesului de coagulare fosfadilserina este translocată de pe faţa internă a membranei trombocitare oferind o suprafaţa de asamblare pentru complexul protrombinazei care catalizează generarea de trombină.

Complexele formate de fosfolipidele anionice şi proteinele plasmatice endogene furnizează epitopi pentru anticorpii naturali. În mod normal, plasma conţine concentraţii scăzute de astfel de autoanticorpi de tip IgG ce prezintă o afinitate moderată. Nivelurile patologice sunt consecinţa pierderii toleranţei imunologice şi a producţiei excesive de autoanticorpi².

Cardiolipina este un fosfolipid acid, derivat din glicerol şi a fost pentru prima dată izolată în 1941 din cordul bovin, de unde provine şi denumirea sa¹.

Anticorpii anticardiolipinici sunt adesea prezenţi la persoanele cu sindrom antifosfolipidic (Hughes). Acesta constituie o boală autoimună caracterizată prin repetate tromboze arteriale şi venoase, sarcini pierdute recurent şi/sau trombocitopenie asociate cu prezenţa anticorpilor anticardiolipinici, a anticoagulantului lupic sau a anticorpilor anti-β2 glicoproteina-1. Există 2 forme clinice de sindrom antifosfolipidic: primar (53% din cazuri) sau în asociere cu alte afecţiuni autoimune (LES, sindrom Sjögren, sclerodermie, boală mixtă de ţesut conjunctiv, artrită reumatoidă, artrită psoriazică, vasculite, boala Crohn, etc.)³.

Majoritatea anticorpilor anticardiolipinici recunosc drept ţintă antigenică β2 glicoproteina 1, exprimată pe suprafaţa celulelor endoteliale şi a trombocitelor. Autoanticorpii anti-β2 glicoproteina 1 activează celula endotelială, monocitele şi trombocitele, având un efect procoagulant⁴.

Testul de aglutinare VDRL folosit de mult timp în diagnosticul sifilisului, se bazează pe detectarea anticorpilor anticardiolipinici. Un VDRL repetat pozitiv în absenţa TPHA exclude diagnosticul de sifilis şi impune continuarea investigaţiilor în vederea identificării unui posibil sindrom antifosfolipidic.

Testele imunoenzimatice pentru detectarea anticorpilor anticardiolipinici sunt de 100 ori mai sensibile decât testul VDRL şi generează mult mai multe rezultate pozitive.

Criteriile pentru diagnosticul de laborator al sindromului antifosfolipidic includ prezenţa anticoagulantului lupic, a anticorpilor anticardiolipinici de tip IgG şi/sau IgM în titruri moderate sau crescute (>40 GPL, >40 MPL sau >percentila 99 a limitei superioare de referinţă) sau a anticorpilor anti-β2 glicoproteina-1 de tip IgG şi/sau IgM (în titruri >percentila 99 a limitei superioare de referinţă). Pentru oricare din aceşti anticorpi trebuie să existe cel puţin două rezultate pozitive obţinute la un interval de minim 12 săptămâni. Anticorpii anticardiolipinici şi anticorpii anti-β2 glicoproteina-1 de tip IgA nu au fost incluşi în criteriile de diagnostic datorită lipsei lor de specificitate⁵.

În general, anticorpii anticardiolipinici sunt mai sensibili decât anticoagulantul lupic pentru detectarea sindromului antifosfolipidic. Anticorpii sunt prezenţi la 80-90% din pacienţii cu sindrom antifosfolipidic, având o frecvenţă de cinci ori mai mare în această afecţiune decât anticoagulantul lupic. Cu toate acestea, anticoagulantul lupic este considerat a fi mai specific decât anticorpii anticardiolipinici⁶.

Recomandări pentru determinarea anticorpilor anticardiolipinici – episoade de tromboză venoasă sau arterială, survenite în special la pacienţi tineri, în absenţa oricărui diagnostic alternativ sau a altei etiologii trombotice; avorturi spontane, naştere prematură sau naştere de făt mort (cu făt morfologic normal); evaluarea riscului trombotic la pacienţii diagnosticaţi cu boli de ţesut conjunctiv; evaluarea unei trombocitopenii neexplicabile; test VDRL pozitiv în absenţa TPHA^3;5.

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial (după mese)⁷.

Specimen recoltat – sânge venos⁷.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator⁷.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare⁷.

Volum probă – minim 0.5 mL ser⁷.

Cauze de respingere a probei – ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat bacterian⁷.

Stabilitate probă – serul separat este stabil minim 7 zile la 4°C; timp mai îndelungat la -20 °C^2;7.

Metodă – imunochimică cu detecţie prin chemiluminiscenţă (CLIA). Antigenul folosit este o cardiolipină înalt purificată împreună cu β2 glicoproteina 1 umană nativă. Sunt detectaţi separat anticorpii anticardiolipinici de IgG şi IgM. Aceştia pot fi solicitaţi individual, împreună sau în cadrul Profilului sindrom antifosfolipidic⁷.

Intervale de referinţă

Anticorpii anticardiolipinici IgG                                                 Anticorpii anticardiolipinici IgM

Negativ:             < 20 GPL/mL                                                      Negativ:           < 13 MPL/mL

Slab pozitiv:      20-39.9 GPL/mL                                                Echivoc:         13-14.9 MPL/mL

Pozitiv:               40-79.9 GPL/mL                                                Slab pozitiv:   15-39.9 MPL/mL

Intens pozitiv:  ≥ 80 GPL/mL                                                      Pozitiv:           40-79.9 MPL/mL

                                                                                                            Intens pozitiv: ≥ 80 GPL/mL

Pentru sindromul antifosfolipidic sunt semnificative valori >40 GPL şi respectiv >40 MPL, obţinute la 2 determinări, efectuate la un interval de minimum 12 săptămâni^5;7.

Limite şi interferenţe

Bibliografie

1. Ras R. Antiphospholipid antibodies: immunological aspects. In Clinical Immunology 112, 127-128. 2004. Ref Type: Journal (Full).
2. Mayo Clinic, Mayo Medical Laboratories. Reference Laboratory Services for Health Care Organizations. Phospholipid (Cardiolipin) Antibodies IgG, IgM, Serum. www.mayomedicallaboratories.com. 2013. Ref Type: Internet Communication.
3. Bontas E,.Khamashata M.A, Bartos D, et.al. Noile criterii de clasificare pentru sindromul antifosfolipidic Hughes. În Viaţa medicală , 7-6. 2006. Ref Type: Journal (Full).
4. Meroni Pl., Raschi E, Testoni C, Borghi Mo. Endothelial cell activation by antiphospholipid antibodies. In Clin.Immunol 112, 169-174, 2004. Ref Type: Journal (Full).
5. Miyakis S, Lockshin MD, Atsumi T, et al: International consensus statement on an update of the classification criteria for definite antiphospholipid syndrome (APS). In J Thromb Haemost 2006;4:295-306.
6. Laboratory Corporation of America.Directory of Services and Interpretive Guide. Anticardiolipin Antibodies (ACA), IgG, IgM, Quantitative. www.labcorp.com . 2013. Ref Type: Internet Communication.
7. Laborator Synevo. Referinţele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2017. Ref Type: Catalog