Beta 2-microglobulina serică

Informaţii generale

Beta 2 microglobulină (β₂-M) este o proteină cu masa moleculară de 11,8 kDa, ce constituie lanţul uşor al antigenelor complexului major de histocompatibilitate (HLA) clasa I, fiind, prin urmare, prezentă în membrana tuturor celulelor nucleate. La persoanele sănătoase, beta 2 microglobulina este sintetizată la o rată relativ constantă în timpul proceselor de regenerare celulară, principala sursă de producere fiind limfocitul. Rinichiul reprezintă calea esenţială de eliminare a β₂-M, la acest nivel având loc filtrarea glomerulară şi reabsorbţia tubulară. Timpul de înjumătăţire la persoanele sănătoase este de 40 minute.

Deoarece limfocitul este principala sursă de sinteză, toate afecţiunile caracterizate prin proliferare limfocitară, cum ar fi: infecţiile virale, bolile imune, mielomul multiplu, leucemiile limfocitare cronice, limfoamele Hodgkin şi non Hodgkin sunt asociate cu creşteri ale nivelului plasmatic de β₂-M. In afecţiunile ce asociază o activare exagerată a răspunsului imun celular ca bolile autoimune, mononucleoza infecţioasă, episoadele de reject de transplant se înregistrează, de asemenea, valori ridicate ale β₂-M.

Concentraţia plasmatică a β₂-M poate creşte în infecţiile acute sau reactivate cu citomegalovirus, ca urmare a activării limfocitelor T supresoare sau citotoxice. 

Pacienţii cu SIDA, în special cei cu infecţii oportuniste, prezintă o valoare ridicată a β₂-M în ser. Nivelul plasmatic al  β₂-M este un marker util pentru monitorizarea terapiei cu  medicamente antiretrovirale, deoarece concentraţia sa plasmatică scade, ca răspuns la tratamentul cu AZT. Utilizarea acestei măsurători împreună cu numărătoarea limfocitelor CD4 este o modalitate eficientă de a calcula probabilitatea ca o persoană infectată cu HIV să dezvolte SIDA în următorii trei ani. Cu toate că unele studii indică un nivel crescut al β₂-M în LCR la pacienţii HIV pozitivi cu afectare neurologică, acest lucru nu oferă informaţii ce ar putea fi utile în stabilirea unui tratament adecvat.

Determinarea β₂-M este un bun indicator atat în monitorizarea evoluţiei bolii cât şi în evaluarea rezultatelor tratamentului, deoarece nivelul seric al proteinei se corelează direct cu activitatea limfocitelor^3;4;5;6. 

Recomandări pentru determinarea beta 2 microglobulinei – monitorizarea evoluţiei şi evaluarea terapiei în mielomul multiplu, boala Hodgkin, limfomul non-Hodgkin şi leucemia limfatică cronică; monitorizarea progresiei infecţiei cu HIV; detectarea episoadelor de reject după un transplant allogenic de măduvă hematogenă; detectarea infecţiei incipiente cu CMV; monitorizarea funcţiei renale după transplant⁴. 

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)².

Specimen recoltat – sânge venos².

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator².

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare; se lucrează serul proaspăt; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C².

Volum probă – 1 mL ser².

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat².

Stabilitate probă – 8 zile la 2-8°C; 2 luni la -20°C².

Metodă – nefelometrică.

Valori de referinţă – 1,09 – 2,53 mg/L².

Interpretarea rezultatelor

Concentraţia serică a β₂-M, precum şi excreţia ei urinară oferă informaţii importante doar în prezenţa manifestărilor clinice, fiind un marker fidel pentru evaluarea stadiului şi prognosticului bolii.

În leucemia limfatică cronică nivelul seric al β₂-M creşte proporţional cu stadiul bolii; astfel într-un studiu clinic pacienţii netrataţi prezintă valori plasmatice ce variază între 2–2,8 mg/L în stadiul 0; 2,7–5,3 mg/L în stadiile I şi II şi, respectiv, 4,4–16,9 mg/L în stadiile III şi IV. Formele cu grad scăzut de malignitate se caracterizează prin nivele ce nu depăşesc 5 mg/L. Pe de altă parte 71% din remisiunile complete se întâlnesc la pacienţii cu valori ale β₂-M sub 3 mg/L⁴.

În limfoamele non-Hodgkin cu celulă mare β₂-M împreună cu lactat dehidrogenaza (LDH) constituie markeri predictivi pentru absenţa recăderilor şi supravieţuire. Astfel, niveluri crescute ale ambilor markeri (β₂-M > 3 mg/L) se asociază cu remisiuni şi supravieţuire de scurtă durată¹.

În cazul bolnavilor cu limfom Hodgkin valorile plasmatice ale β₂-M se corelează cu încărcătura tumorală şi prognosticul bolii; astfel 5-32% din pacienţii în stadiile I şi II şi 43-71% din cei din stadiile III şi IV prezintă nivele  >3 mg/L. Valoarea concentraţiei serice a β₂-M este un factor important în evaluarea evoluţiei bolii, lucru demonstrat într-o serie de studii clinice, ce dovedesc că un procent mic de pacienţi cu remisiune completă au nivele plasmatice mai mari de 3 mg/L⁴.

În mielomul multiplu β₂-M este cel mai valoros factor prognostic disponibil de rutină, fiind inclus în sistemul internaţional de stadializare a acestei afecţiuni. Acesta depinde atât de încărcătura tumorală cât şi de funcţia renală. Niveluri crescute de β₂-M constituie un marker predictiv pentru decesul precoce, precum şi pentru eşecul tratamentului cu doze mari. Formulele care corectează concentraţia β₂-M pentru efectul prezenţei insuficienţei renale nu au îmbunătăţit valoarea sa predictivă; valoarea β₂-M este prognostică şi la pacienţii cu funcţie renală normală. Totuşi după doi ani de supravieţuire concentraţiile iniţiale de β₂-M işi pierd valoarea prognostică¹.  

Bibliografie