Coxiella burnetii-serologie

Informaţii generale

Febra Q este o zoonoză determinată de Coxiella burnetii, o bacterie Gram negativă obligatoriu intracelulară. Infecţia este contractată de om prin inhalarea de aerosoli sau praf contaminat, de la animale domestice infectate (vite, oi şi capre). Mai rar, transmiterea se poate face prin muşcatura de căpuşă, ingestia de lapte nepasteurizat şi derivate ale acestuia sau de la om la om^1;2.

Clasificată iniţial ca o specie a genului Rickettsia, Coxiella burnetii este recunoscută astăzi ca un microorganism din grupul gamma al Proteobacteriilor. Tehnicile moleculare au evidenţiat o omologie cu Legionella pneumophilae, de asemenea membră a aceluiaşi grup taxonomic¹.

Rezistenţa la căldură, agenţii chimici şi deshidratarea permit supravieţuirea îndelungată a bacteriei în afara organismului gazdă³.

Infecţia devine simptomatică doar la jumătate din pacienţii infectaţi. Forma acută de boală Q debutează cu febră, frisoane, transpiraţii, mialgii, tuse neproductivă, stare de rău general. Febra persistă de obicei 1-2 săptămâni. Aproximativ 30-50% din pacienţii cu infecţie simptomatică dezvoltă pneumonie. Rareori, boala poate să îmbrace o formă cronică severă, caracterizată prin endocardită, hepatită cronică şi sindromul de oboseală cronică.

Deoarece simptomele clinice sunt nespecifice, diagnosticul se stabileşte numai pe investigaţii de laborator^1;2.

Ca orice bacterie Gram negativă, Coxiella burnetii prezintă ca factor de virulenţă un lipopolizaharid ce este responsabil de asemenea şi de variaţia de fază antigenică ce survine în cursul evoluţiei infecţiei^1;3. Această diferenţă antigenică este importantă pentru diagnostic, fiind utilă în diferenţierea infecţiei acute de cea cronică:

• în formele acute de boală, predomină anticorpii îndreptaţi împotriva antigenelor de fază II, putând fi depistaţi începând cu cea de a 2-a săptămână de boală; deşi în probele recoltate mai târziu se poate înregistra şi o creştere a anticorpilor faţă de antigenele de fază I, titrul anticorpilor faţă de antigenele de fază II este mai mare;
• în infecţia cronică situaţia este inversă, demonstrându-se în serul pacienţilor o creştere marcată a anticorpilor faţă de antigenele de fază I;
• în cazurile de hepatită cronică granulomatoasă titrurile anticorpilor IgG şi IgM atât faţă de antigenele fază I cât şi faţă de antigenele de fază II sunt crescute semnificativ, însă titrul anticorpilor faţă de antigenele de fază II este mai mare sau cel puţin egal cu cel al anticorpilor faţă de antigenele de fază I;
• în endocardită se înregistrează de asemenea titruri mari de anticorpi, titrul anticorpilor faţă de antigenele de fază I fiind de obicei mai mare decât cel al anticorpilor faţă de antigenele de fază II³.

Pregătire pacient – nu este necesară⁴.

Specimen recoltat – sânge venos⁴.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator⁴.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare⁴.

Volum probă – minim 2 mL ser⁴.

Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat, lipemic sau contaminat bacterian⁴.

Stabilitate probă – serul separat este stabil 14 zile la 2-8ºC; timp îndelungat la -20 ºC⁴.

Metodă – imunofluorescenţă indirectă; sunt detectaţi anticorpi de tip IgG şi IgM atât faţă de antigenele de fază I cât şi faţă de antigenele de fază II⁴.

Valori de referinţă⁴

Rezultatele sunt exprimate sunt formă de titruri :

Interpretarea rezultatelor

În febra Q se întâlnesc în mod obişnuit titruri de anticorpi IgG ≥ 1/128 faţă de antigenele de ambele faze. Anticorpii IgG apar precoce în cursul infecţiei; anticorpii IgG de fază II ating un maximum în săptămâna 8 după care persistă în titruri ridicate mai mult de 1 an. Anticorpii IgG de fază I urmează o dinamică similară, însă titrurile acestora sunt mult mai scăzute, astfel că uneori pot fi detectaţi numai în perioada de convalescenţă.

În febra Q se întâlnesc de obicei titruri de anticorpi IgM ≥ 1/64. Anticorpii IgM apar precoce în cursul infecţiei; anticorpii IgM de fază II ating un maximum în săptămâna 3 după care scad progresiv până în săptămâna 14 când se obţin titruri foarte mici. Anticorpii IgM de fază I urmează o dinamică similară, însă titrurile acestora sunt mult mai scăzute, astfel că uneori pot fi detectaţi numai în perioada de convalescenţă³.

Bibliografie