- Teste de hematologie
- Teste de biochimie
- Biochimie generală din sânge și urina
- Proteine specifice in ser si urina
- Teste biochimice din lichide de punctie
- Teste biochimice din materii fecale
- Teste biochimice pentru tulburari ereditare de metabolism
- Teste pentru nefrolitiaza
- Vitamine, oligoelemente, stres oxidativ
- Acizi grași
- Transferina carbohidrat deficitara (CDT) marker pentru alcoolism
- Markeri non-invazivi pentru afecţiunile hepatice
- Analiza chimică calculi
- Markeri endocrini
- Markeri tumorali
- Markeri virali
- Markeri cardiaci
- Markeri anemie
- Markeri ososi
- Markeri boli autoimune
- Anticorpi antispermatozoizi
- Autoanticorpi in afectiuni endocrine, cardiace, renale
- Autoanticorpi in afectiuni neurologice
- Autoanticorpi in afectiunile dermatologice
- Autoanticorpi in anemia pernicioasa
- Autoanticorpi in diabetul zaharat
- Markeri pentru afectiuni hepatice si gastrointestinale autoimune
- Markeri pentru afectiuni reumatismale si vasculite
- Markeri pentru monitorizarea evolutiei si tratamentului
- Markeri pentru sindromul antifosfolipidic
- Serologie boli infectioase
- Teste specializate de alergologie si imunologie
- Teste de biologie moleculara
- Teste de citogenetica
- Teste de microbiologie
- Toxicologie
- Citologie cervico-vaginala
- Histopatologie
- Uncategorized
Interleukina 1-beta
Informaţii generale
Principalele roluri ale interleukinelor de tip 1 (IL-1), considerate cel mai important reglator al răspunsului imun şi inflamator al organismului, se referă la inducerea unor evenimente asociate, precum sinteza reactanţilor de fază acută, casexia şi febra. Pentru descrierea mecanismelor de modulare a acestor funcţii sunt vizate în principal cele 3 interleukine de tip 1 care se pot lega de 2 tipuri de receptori: citokinele IL-1α, IL-1b şi IL-1RA (din familia receptorilor de tip IL-1/Toll-like receptor) şi receptorii IL-1RI şi IL-1RII. Caracteristicile funcţionale ale acestor citokine şi receptori diferă, determinând consecinţe variate, necesare modulării efectelor, astfel:
- IL-1α şi IL-1b sunt citokinele active biologic, cu structuri şi roluri similare, reglate insă diferit;
- IL-1RA (engl. IL-1 receptor antagonist) este, în fapt, un antagonist natural al receptorului pentru IL-1;
- IL-1α se poate lega doar de IL-1RI, iar IL-1b şi IL-1RA se pot lega de ambii receptori;
- receptorul IL-1RII (67 kDa), care nu transmite semnale intracelulare, este considerat un receptor „capcană” (engl. „decoy”). De IL-1RII se pot lega doar IL-1b şi IL-1RA;
- doar receptorul IL-1RI (80 kDa) transmite semnale intracelulare. De receptorul IL-1RI se pot lega toate cele 3 citokine IL-1 şi transmite semnale intracelulare primite de la IL-1α sau IL-1b7;8;9.
Ataşarea IL-1α sau IL-1b de IL-1RI determină asocierea receptorului cu o proteină accesorie (IL-1RI RAcP), critică pentru inducerea semnalului ce determină activarea factorilor nucleari de transcripţie, prin intermediul unor proteine MAP (engl, macrotubule associate proteins) asociate căii kinazice8.
Receptorul activ, IL-1RI, este larg răspândit, spre deosebire de IL-1RII care se află pe suprafaţa doar a câtorva tipuri celulare (neutrofile, monocite, celule B). Prin captarea şi sechestrarea celor 2 citokine active (IL-1b si IL-1RA) receptorul IL-1RII are rol antiinflamator7. Ambii receptori pot fi clivaţi, cu apariţia rapidă în circulaţie a receptorilor proteici solubili (un alt mecanism tampon al semnalizării induse de citokinele IL-1)9.
Ambele citokine active biologic (IL-1α sau IL-1b) sunt sintetizate sub formă de precursori proteici, activi doar în cazul pre-IL-1α; precursorul pre-IL-1b rămâne în citoplasmă până la clivarea sa de către caspaza 1 (engl. IL-1b converting enzyme, ICE)7;9.
Sursa majoră a citokinelor IL-1 este reprezentată de linia celulelor fagocitare mononucleare (macrofage), deşi pot fi sintetizate de asemenea în multe alte celule (celule endoteliale, keratinocite, osteoblaste, neutrofile, celule gliale). Agenţii stimulanţi ai secreţiei de IL-1 sunt reprezentaţi de endotoxine, alte citokine, microorganisme, antigene variate7.
Producţia de IL-1 în cursul răspunsului imun este responsabilă de spectrul manifestărilor clinice asociate „stării de boală”, precum febra, letargia, somnolenţa şi anorexia (urmare a acţiunii IL-1 asupra sistemului nervos central)7;8.
La nivelul hepatocitului, IL-1 stimulează, ca şi IL-6, producţia reactanţilor de fază acută (peptidul amiloid, proteina C reactiva, complementul), pe baza sechestrării locale a altor proteine (scade în special eliberarea serică a albuminei)7;8. Pentru a obţine aminoacizii necesari sintezei masive a acestor noi polipeptide, IL-1 favorizează, de asemenea, distrucţia proteinelor musculare, resimţită ca mialgia ce acompaniază unele boli7;8;9.
Citokinele IL-1 stimulează răspunsurile imune de tip celular şi umoral acţionând atât asupra limfocitelor T, via IL-2 (IL-1 stimulează producţia de IL-2 şi creşterea expresiei receptorului pentru IL-2), cât şi asupra limfocitelor B (IL-1 stimulează proliferarea limfocitelor B şi producţia de imunoglobuline)8.
De asemenea este favorizată acumularea locala de leucocite prin creşterea expresiei moleculelor de adeziune la nivelul endoteliului vascular8.
Rolul proinflamator al citokinelor IL-1 este dat de stimularea metabolismului acidului arahidonic, cu producţia şi eliberarea consecutivă a altor citokine (mai ales IL6 si chemokine). De asemenea, IL-1 are efecte procoagulante9 şi de stimulare a hematopoiezei (efect sinergic cu factori de creştere locali)8;9.
Citokinei IL-1 i se atribuie, pe de o parte, un rol în promovarea şi proliferarea unor linii celulare leucemice, iar pe de altă parte, efecte citotoxice directe asupra unor celule infectate viral şi asupra unor celule tumorale8.
Inducerea sintezei de NO (monoxid de azot) de către celulele endoteliale reprezintă mecanismul prin care IL-1 contribuie la vasodilataţia şi hipotensiunea arterială din şocul septic şi cel cardiogen7;8.
La nivelul spaţiului intraarticular, IL-1 promovează proliferarea sinoviocitelor, formarea depozitelor de colagen, resorbţia cartilajului şi a ţesutului osos, condiţii asociate artritei reumatoide8.
De asemenea există dovezi privind contribuţia IL-1b la destrucţia celulelor b pancreatice în ambele tipuri de diabet zaharat3;6.
Recomandări pentru determinarea IL-1b
Titrurile interleukinelor determinate în diverse lichide biologice pot fi utilizate în diagnosticarea unor afecţiuni imune şi în monitorizarea tratamentelor, doar în corelaţie cu date clinice şi paraclinice complementare.
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial5.
Specimen recoltat – sânge venos5.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator5.
Cantitate recoltată – minim 0.5 mL ser5.
Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat, icteric, lipemic sau contaminat bacterian; probe care nu au sosit la laborator congelate5.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare cât mai repede după formarea completă a coagulului, iar proba va fi imediat congelată la -20°C; probele recoltate în afara punctelor laboratorului vor fi transportate în recipientul destinat probelor congelate6.
Stabilitate probă – serul este stabil 1 lună la -20°C; nu decongelaţi/recongelaţi5.
Metodă – metoda imunochimică cu detecţie prin chemiluminiscenţă (CLIA)5.
Valori de referinţă – < 5pg/mL5.
Interpretarea rezultatelor
Niveluri crescute ale marker-ului se întâlnesc în:
- boli febrile de cauză non-infecţioasă3;
- artrita reumatoidă2;3;
- diabet zaharat3;10;
- vasculite, inclusiv cea asociată crioglobulinemiei din hepatita C1;3;
- boala Alzheimer4;
- tuberculoza pulmonară11.
Bibliografie