Lanțuri ușoare tip lambda în urină

Informaţii generale şi recomandări

Gamapatiile monoclonale, a căror cauză reală nu este cunoscută, includ mai multe afecţiuni ce se caracterizează prin proliferare aparent necontrolată a celulelor implicate în producerea de anticorpi asociată cu sinteza şi secreţia de către aceste celule a unei gamaglobuline omogene structural şi/sau a subunităţilor polipeptidice componente. Gamapatiile monoclonale cuprind: mielom multiplu (MM), mielom multiplu cu lanţuri uşoare (LCMM), macroglobulinemia Waldenstrom (WM), mielom nonsecretant (NSMM), mielom multiplu cu evoluţie lentă (SMM), gamapatie monoclonală cu semnificaţie nedeterminată (MGUS), amiloidoză primară sistemică (AL) şi boala depozitelor de lanţuri uşoare (LCDD).

Imunoglobulinele monoclonale secretate de aceste celule servesc ca marker de proliferare clonală, iar cuantificarea lor poate fi folosită pentru monitorizarea bolii^2;3;5:6.

Moleculele de imunoglobuline sunt formate din două lanţuri grele identice (α, δ, ε, γ sau μ), care definesc clasa de anticorpi, şi două lanţuri uşoare identice (κ sau λ). Fiecare lanţ uşor este legat covalent de un lanţ greu, iar cele două lanţuri grele sunt legate covalent între ele la nivelul regiunii „balama”.

La persoanele sănătoase, majoritatea lanţurilor uşoare din ser există sub forma legată. Cu toate acestea, un nivel plasmatic scăzut de lanţuri uşoare libere poate fi detectat în serul persoanelor normale din cauza supraproducţiei şi secreţiei de lanţuri uşoare de la nivelul plasmocitelor. In ser, lanţul uşor liber kappa există în principal ca monomer (greutate moleculară de 22.5 kDa), iar lanţul uşor liber lambda, ca dimer legat covalent, cu o greutate moleculară de aproximativ 45 kDa. Acest lucru va conduce la o rată de filtrare glomerulară diferenţiată pentru formele libere k şi λ şi poate explica valoarea raportului κ:λ de 0.625 în ser în comparaţie cu raportul formelor legate care este de 2.0^2;3;5:6.

Lanţurile uşoare sunt, de obicei, filtrate la nivelul glomerulilor renali şi apoi reabsorbite în tubii proximali, astfel încât concentraţia urinară este foarte mică sau nedetectabilă. Producţia unor cantităţi mari de lanţuri uşoare monoclonale poate depăşi însă capacitatea de reabsorbţie a rinichilor şi acestea pot fi cuantificate cu uşurinţă în urină. Evidenţierea lanţurilor uşoare monoclonale urinare (proteinurie Bence Jones) a fost folosită ca marker de diagnostic pentru mielomul multiplu încă din 1847, când a fost descris de Dr. H. Bence Jones^4;5.

Deşi studiile efectuate au demonstrat superioritatea dozării în ser a lanţurilor uşoare libere în diagnosticul gamapatiilor monoclonale, există anumite situaţii în care se indică testarea simultană a probelor de ser şi urină:

De asemenea testul mai poate fi util şi în monitorizarea pacienţilor cu mielom multiplu cu lanţuri uşoare la care componentul monoclonal seric este redus sau absent, iar componentul monoclonal urinar este mare⁵.

Specimen recoltat – urină spontană¹.

Recipient de recoltare – eprubetă pentru urină¹.

Volum proba – un eşantion de 10 mL¹.

Stabilitatea probei – urina este stabilă 1 săptămână la 2-8°C¹.

Metoda – nefelometrică².

Valori de referinţă:

Interpretarea rezultatelor

In mod normal nivelurile de lanţuri uşoare în urină sunt reduse. Creşterea concentraţiei urinare de lanţuri uşoare kappa şi/sau lambda poate fi observată atât în tulburări benigne (policlonale) cât şi maligne (monoclonale). 

Apariţia unor niveluri mai ridicate de lanţuri uşoare policlonale în urină poate indica afecţiuni renale sau boli autoimune.

Un raport κ:λ anormal în urină se întâlneşte în bolile limfoproliferative maligne, cum ar fi mielomul multiplu. Astfel, un raport κ:λ >6.2 sugerează prezenţa lanţurilor uşoare monoclonale de tip κ; pe de altă parte, un raport κ:λ <0.7 sugerează prezenţa lanţurilor uşoare monoclonale de tip λ.

In specimenele de 24 ore, o creştere de > 25% în concentraţie sugerează progresie sau recidivă; o scădere cu mai mult de 25% sugerează răspuns pozitiv la tratament^3;5.

Limite şi interferenţe

Testul nu este suficient de sensibil pentru a detecta anomalii monoclonale mici, astfel că un raport κ:λ normal nu exclude întotdeauna o proteină monoclonală. In aceste situaţii electroforeza proteinelor urinare cu imunofixare constituie o metodă mai sensibilă⁵.

Bibliografie