Virus herpetic uman (HHV) tip 6: Anticorpi IgG, IgM

Informații generale

Virusul herpetic uman tip 6 – Human herpesvirus 6 (HHV-6) – a fost izolat în 1986 de Salahuddin și colaboratorii, în urma supravegherii virusulogice a pacienților cu boli limfoproliferative și HIV, fiind recunoscut ca un virus cu afinitate crescută pentru limfocitele T CD4 pozitive. Face parte din subfamilia β-herpesvirusurilor, genul Roseolovirus și se descriu două variante: A și B. HHV-6B este principalul agent implicat în etiologia unei afecțiuni cutanate – exanthema subitum (roseola infantum sau a 6-a boala a copilăriei) – în timp ce HHV-6A a fost detectat în principal la gazde imunocompromise¹.

HHV-6 este un virus ADN, genomul său fiind înconjurat de un înveliș lipidic. Ca și în cazul celorlalte virusuri herpetice HHV-6 determină atât infecții primare cât și reactivări ale unor infecții latente³.

HHV-6 este răspândit ubicuitar, 95% din populație prezentând anticorpi anti-HHV-6; transmisia virusului se face în general prin intermediul salivei persoanelor infectate.

In vivo, HHV-6 infectează și se replică la nivelul limfocitelor CD4 pozitive, prin intermediul receptorului celular CD46, care este o glicoproteină transmembranară de 52-57kDa, ce interacționează cu glicoproteine virale: gH, gL, gQ1 sau gQ2.

În timpul infecției acute replicarea se produce în limfocite (B, T, NK), macrofage, histiocite, celule endoteliale, hepatocite, glande salivare și în sistemul nervos central. HHV-6A infectează cu predilecție celulele nervoase, în timp ce HHV-6B se găsește mai frecvent în celulele mononucleare din sângele periferic. Virusul produce citoliză directă, acest efect fiind responsabil pentru manifestările cutanate și cele asemănătoare mononucleozei infecțioase. HHV-6 crește expresia CD4 pe suprafața limfocitelor T determinând o creștere a susceptibilității la infecția cu HIV.

Infecția primară apare, după o perioadă de incubație de 1-2 săptămâni, de obicei, la sugari (40 – 50% dintre copii fac boala în primul an de viață, procentul celor infectați ajungând la 77 – 82% până la vârsta de 2 ani, cu un vârf între 9 și 21 luni) și este responsabilă de o treime din cazurile de convulsii febrile la copiii cu vârsta între 6-24 luni. Aproximativ 25% din infecțiile cu HHV-6 se manifestă ca exanthema subitum (roseola infantum), caracterizată prin febră ridicată ce durează 3-4 zile, urmată de erupții cutanate maculare sau maculopapuloase, care apar atunci când temperatura se normalizează. Erupțiile cutanate încep de la trunchi sau gât, se răspândesc spre față și membre și au o durată ce variază între câteva ore și 2 zile. Boala mai poate fi acompaniată de: tuse, limfadenopatie cervicală sau occipitala, iritabilitate, conjunctivită, edem palpebral, protruzia fontanelei, rinoree, sau diaree. Manifestările clinice durează în medie 9 zile și rareori se complică cu meningită sau encefalită.

Diagnosticul de roseola infantum se stabilește de obicei clinic însă uneori pentru confirmarea infecției sunt utile și testele serologice efectuate mai ales pe seruri-perechi (la debutul bolii și în perioada de convalescență) pentru demonstrarea seroconversiei anticorpilor de tip IgG. Anticorpii de tip IgG apar în prima săptămână după infecție, ating un maxim la aproximativ 14 zile și persistă toată viața. Anticorpii de tip IgM pot fi detectați la începutul infecției cu HHV-6 și persistă câteva săptămâni, însă pot lipsi în unele cazuri.

Infecția acută cu HHV-6 este rară la adulții imunocompetenți si se poate manifesta ca un sindrom asemănător mononucleozei infecțioase cu febră, limfadenopatie, rash generalizat, hepatită fulminantă, purpura trombocitopenică, miocardită sau encefalită.

După infecția primară virusul rămâne latent în limfocite și monocite, persistă la un nivel scăzut în diverse celule sau țesuturi și se poate reactiva în momentul în care sistemul imunitar este compromis. La persoanele imunocompetente această infecție persistentă nu are nici o consecință.

Reactivarea HHV-6 este o manifestare frecventă la persoanele imunosupresate (50% din pacienții cu transplant de celule stem hematopoetice si 33% din cei cu transplant de organe solide), ADN-ul viral putând fi detectat în sângele periferic. Reactivările au loc în prima lună de la transplant și sunt mai frecvente la pacienții tratați cu anticorpi anti-CD3 sau corticosteroizi sau la cei care au suferit un transplant alogenic sau cu celule stem din cordonul ombilical. Pacienții prezintă frecvent febră și rash în perioada precoce posttransplant. HHV-6 infectează celulele progenitoare hematopoietice inhibând formarea de colonii in vitro și a fost asociat în unele studii cu supresia măduvei osoase și grefarea tardivă. 95% din reactivările virale la pacienții cu transplant de celule stem hematopoetice se datorează HHV-6B.

Diagnosticul infecției HHV-6 active la pacienții imunodeprimați este adesea dificil – demonstrarea ADN-ului viral în ser, plasmă sau LCR poate ajuta în acest sens. Testele serologice au valoare limitată în depistarea reactivărilor infecției la această categorie de pacienți^1;3.

Recomandări pentru determinarea HHV-6: Anticorpi IgM, IgG – utilitate în diagnosticul infecțiilor primare cu HHV-6³.

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial².

Specimen recoltat – sânge venos².

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator².

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare².

Volum probă – minim 2 mL ser².

Cauze de respingere a probei –  specimen intens hemolizat, hemolitic sau contaminat bacterian².

Stabilitate probă – 2 săptămâni la 2-8°C; timp îndelungat la –20°C; evitați decongelarea/recongelarea repetată².

Metodă – imunofluorescență indirectă IFA².

Valori de referință

Interpretarea rezultatelor

Bibliografie