Virus herpetic uman (HHV) tip 8: Anticorpi IgG

Informații generale

Virusul herpetic uman tip 8 – Human herpesvirus 8 (HHV-8) – a fost izolat în 1994 de către Chang, Moore și colaboratorii, în urma analizei PCR a leziunilor din sarcomul Kaposi, fiind numit inițial herpes virus asociat sarcomului Kaposi (KSHV). HHV-8 este singurul rhadinovirus uman (gamma-2 herpesvirus) cunoscut și este implicat în etiologia sarcomului Kaposi, bolii Castleman multicentrice și PEL (primary effusion lymphoma = limfom primar cavitar)².

KSHV este un virus ADN dublu catenar, învelit de o nucleocapsidă, înconjurată de un tegument amorf și închise de o anvelopă ce prezintă proiecții scurte. ADN-ul viral, inițial liniar, devine circular spontan, imediat după decapsidare în nucleii celulelor infectate. Genomul HHV-8 de ~ 165 kb conține aproximativ 100 de cadre deschise de citire (ORFs) aranjate într-o regiune lungă unică flancată de mai multe unități repetitive (de 0.8 kb) cu conținut ridicat în citozină și guanină. Regiunea lungă conține secvențe de gene conservate găsite în cele mai multe herpesvirusuri, intercalate cu secvențe specifice pentru HHV-8. De asemenea un număr de gene KSHV prezintă omologie cu unele gene umane. Aceasta se datorează probabil faptului că virusul, de-a lungul evoluției sale, a „piratat” numeroase gene din celulele gazdă: gene care codifică proteina de legare a complementului (ORF 4), citokine IL6-like (ORF K2), chemokine (ORF K4, ORF K4.1 și ORF K6), factorul antiapoptotic Bcl-2 (ORF 16), factorul de reglare a interferonului (ORF K9), ciclina D (ORF 72), proteina inhibitoare FLICE (ORF K13), molecule de adeziune celulară (ORF K14), receptorul cuplat cu proteine G (ORF 74), dihidrofolat reductaza, timidin kinaza, timidilat sintetaza, ADN-polimeraza. Studii funcționale sugerează că aceste gene piratate ar putea ajuta virusul să se sustragă răspunsului imun, să prevină oprirea ciclului celular și să întrerupă activarea căilor apoptotice. Această strategie a fost denumită “piraterie moleculară”^1;2;5.

După infecție, virusul pătrunde la nivelul  limfocitelor și rămâne într-o stare latentă. În această perioadă genomul viral devine circular prin fuziune cap-coadă și persistă sub forma unui episom extracromozomial (plasmidă) aflat în copii multiple (10 – 50 copii) în interiorul nucleului. Doar ~ 5 gene sunt activate în cursul infecției latente, având rolul de a promova supraviețuirea celulară și tumorigeneza. Gena care codifică antigenul nuclear asociat cu latenta (LANA sau ORF 73) asigură replicarea ADN-ului viral și legarea episomilor la cromozomi în timpul mitozei. Ciclina D virală (ORF 72) stimulează trecerea din stadiul G1 în S, este rezistentă la numeroși factori inhibitori și determină diviziunea necontrolată a celulelor. FLICE activează factorul nuclear kappa B și inhibă apoptoza².

În cazul în care virusul se reactivează și intră în starea litică, începe replicarea virală a episomului, sub formă de molecule ADN liniare (fiecare unitate genomică este tăiată la nivelul regiunii terminale repetitive), care sunt asamblate în particule virale, ce sunt ulterior eliminate din celulă, cu rolul de a infecta celule noi sau de a fi transmise la o nouă gazdă. In timpul replicării litice, o singură celulă poate produce mii de particule virale, care de obicei determină și moartea acesteia^1;2.

Spre deosebire de celelalte herpesvirusuri, HHV-8 nu induce infecții cu caracter ubicuitar, acestea fiind limitate în populația generală. Persoanele din Africa sub-sahariană prezintă rata cea mai mare a infecției (~50% din populație). Seroprevalența în regiunea mediteraneană este de ~10%, deși în anumite zone din Italia poate atinge 30%. În SUA prevalența anticorpilor specifici este de 5%, în timp ce în Japonia de numai 0.2%. Există mai multe modalități de transmitere a infecției: contact sexual (în special la homosexuali), prin saliva persoanelor infectate, transfuzii de sânge, transplant de organe solide de la donatori seropozitivi^2;4.

Infecția primară cu HHV-8

Identificarea infecției primare cu HHV-8 este dificilă din cauza incidenței scăzute a infecției în cele mai multe populații studiate și din cauza lipsei de trăsături specifice care să definească boala. Cele mai multe infecții sunt asimptomatice sau prezintă manifestări nespecifice, cum ar fi: febra, diaree, astenie, rinoree, erupții cutanate localizate, limfadenopatie sau artralgii. Intr-un studiu clinic efectuat recent, 2 dintre pacienții care au suferit transplant renal au dezvoltat la 4 luni de la intervenție o infecție primară cu HHV-8 de la același donator pozitiv (un pacient a prezentat sindrom Kaposi diseminat, iar celalalt sindrom febril, splenomegalie, citopenie și aplazie medulară cu plasmocitoză). Deși există puține studii în acest sens, se pare că infecțiile primare pot fi letale în contextul imunosupresiei, în timp ce la persoanele sănătoase infecția este autolimitantă².

Sarcomul Kaposi (SK) a fost descris pentru prima dată în 1872 de către dermatologul ungur Moritz Kaposi, ca fiind o tumoră agresivă ce afectează pacienții tineri.

La indivizii sănătoși nu s-a decelat HHV-8, însă virusul a fost izolat la 52% din bolnavii SIDA cu SK și la 8 % din cei fără SK. S-a aratat că peste 55% din bolnavii infectați HIV la care s-a izolat HHV-8 au sau vor face SK în următoarele luni¹.

SK este endemic în Africa ecuatorială sub-sahariană, reprezentând 10-17% din totalul tumorilor maligne ale adulților. În alte regiuni ale globului SK este rar, fiind decelat la persoane adulte din bazinul mediteranean și Europa de Est. În Statele Unite SK afectează în primul rând pacienții cu SIDA.

Sarcomul Kaposi este o tumoră vasculară, ce apare la nivelul tegumentului, mucoaselor și viscerelor, cu evoluție ce merge de la forme indolente, cu afectare minimă a tegumentului sau ganglionilor limfatici, până la forme fulminante, cu manifestări viscerale și cutanate extensive. Un diagnostic de sarcom Kaposi se bazează pe biopsia din leziunea suspectă. Histologic se observă proliferarea celulelor fusiforme endoteliale și extravazarea eritrocitelor. În cazurile depistate precoce pot fi observate macrofage încărcate cu hemosiderină și celule inflamatorii^2;5.

Clinic, sarcomul Kaposi se prezintă sub 4 forme: clasic, asociat cu SIDA, asociat cu afecțiuni ce determină imunosupresie și endemic.

Sarcomul Kaposi clasic apare mai ales la pacienții vârstnici din regiunea mediteraneană și Europa de Est; leziunile se găsesc la nivelul extremităților și au o evoluție lentă.

Forma endemică a sarcomului Kaposi se întâlnește mai frecvent în Africa, predominant la bărbați (bărbați:femei = 20:1) și copii HIV negativi. Din punct de vedere clinic, se aseamănă cu forma clasică, dar apariția bolii la copiii sub vârsta de 10 ani are o evoluție agresivă, adeseori fatală.

Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA apare la pacienții cu infecție HIV și reprezintă forma cea mai agresivă clinic a sarcomului. Poate apărea în orice stadiu al infecției HIV, chiar cu valori normale ale limfocitelor T CD4+. Morbiditatea și mortalitatea apar prin afectare cutanată (leziunile sunt mai frecvente la nivelul feței), gastrointestinală sau pulmonară extinsă. La pacienții cu terapie HAART boala are o evoluție mai lentă sau poate regresa spontan^1;2;5.

Sarcomul Kaposi iatrogen apare la persoanele imunocompromise după transplant de organe sau la cei care primesc terapie imunosupresivă, incidența sa fiind mai crescută la persoanele cu transplant renal decât alte tipuri de imunosupresie (incidență de până la 5%). Transmiterea infecției HHV-8 prin intermediul organelor transplantate de la donatori seropozitivi constituie un factor de risc pentru dezvoltarea SK asociat cu transplantul. De asemenea reactivarea infecției la pacienții cu transplant de organe și tratament imunosupresor poate fi responsabilă de apariția SK iatrogen. Reducerea terapiei imunosupresoare determină remisia sarcomului Kaposi^1;2;4.

Limfomul asociat cu HHV-8 (PEL) a fost descris pentru prima dată în 1989 la pacienți infectați cu HIV, ca o categorie specială de limfoame ce se dezvoltă la nivelul cavităților seroase (pleură, pericard, peritoneu). Este o afecțiune rară ce este responsabilă de 3% din limfoamele asociate cu HIV și 0.4% din limfoamele non-Hodgkin cu celule mari ale persoanelor HIV negative.

Are o morfologie distinctă comparabilă cu limfomul imunoblastic și cu limfomul anaplazic cu celule mari și apare frecvent la bărbați. Se prezintă ca un revărsat limfomatos ce rămâne localizat la nivelul cavității de origine. Celulele maligne exprimă imunoglobuline clonale și CD45 pe suprafață indicând originea în limfocitele B, deși antigenele specifice celulei lipsesc. Celulele tumorale infectate cu HHV-8 sunt frecvent coinfectate cu virusul Epstein-Barr.

Prognosticul este rezervat, decesul producându-se în câteva luni de la diagnostic^1;2.

Boala Castleman este o afecțiune limfoproliferativă rară, descrisă în 1956, ce se prezintă sub 2 forme: localizată și multicentrică. Forma localizată nu este asociată cu HHV-8. Virusul este asociat aproape întotdeauna (80%) cu boala Castleman la pacienții HIV pozitivi și în circa 50% cazuri la persoanele HIV negative. Celulele infectate cu HHV-8 sunt localizate în zona de mantă a foliculului limfatic de la nivelul ganglionilor. IL-6, interleukina care determină diferențierea limfocitelor B în plasmocite, se găsește în concentrații crescute în centrul germinativ al foliculului limfatic, explicând numărul mare de plasmocite în ser.

Forma multicentrică se asociază cu febră, hepatosplenomegalie și limfadenopatie generalizată, are o evoluție agresivă, frecvent fatală.

Recomandări pentru determinarea HHV-8: IgG

• utilitate în diagnosticul infecțiilor HHV-8 primare, latente, persistente sau reactivate;
• evaluarea statusului serologic al pacienților care urmează să primească un transplant de organe solide pentru a estima riscul de transmitere a virusului prin intermediul grefei și de dezvoltare  ulterioară a SK;
• monitorizarea titrului de anticorpi la pacienții seropozitivi cu transplant de organe și terapie imunosupresoare;
• evaluarea statusului serologic și monitorizarea titrului de anticorpi la pacienții HIV pozitivi^3;4.

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial³.    

Specimen recoltat – sânge venos³.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator³.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare³.

Volum probă – minim 2 mL ser³.

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat, hemolitic sau contaminat bacterian².

Stabilitate probă – 2 săptămâni la 2-8°C; timp îndelungat la –20°C; evitați decongelarea/recongelarea repetată³.

Metodă – imunofluorescență indirectă IFA³.

Valori de referință

Interpretarea rezultatelor

Limite și interferențe

Bibliografie