- Teste de hematologie
- Teste de biochimie
- Biochimie generală din sânge și urina
- Proteine specifice in ser si urina
- Teste biochimice din lichide de punctie
- Teste biochimice din materii fecale
- Teste biochimice pentru tulburari ereditare de metabolism
- Teste pentru nefrolitiaza
- Vitamine, oligoelemente, stres oxidativ
- Acizi grași
- Transferina carbohidrat deficitara (CDT) marker pentru alcoolism
- Markeri non-invazivi pentru afecţiunile hepatice
- Analiza chimică calculi
- Markeri endocrini
- Markeri tumorali
- Markeri virali
- Markeri cardiaci
- Markeri anemie
- Markeri ososi
- Markeri boli autoimune
- Anticorpi antispermatozoizi
- Autoanticorpi in afectiuni endocrine, cardiace, renale
- Autoanticorpi in afectiuni neurologice
- Autoanticorpi in afectiunile dermatologice
- Autoanticorpi in anemia pernicioasa
- Autoanticorpi in diabetul zaharat
- Markeri pentru afectiuni hepatice si gastrointestinale autoimune
- Markeri pentru afectiuni reumatismale si vasculite
- Markeri pentru monitorizarea evolutiei si tratamentului
- Markeri pentru sindromul antifosfolipidic
- Serologie boli infectioase
- Teste specializate de alergologie si imunologie
- Teste de biologie moleculara
- Teste de citogenetica
- Teste de microbiologie
- Toxicologie
- Citologie cervico-vaginala
- Histopatologie
- Uncategorized
Anti-HBc
Informaţii generale
Există un antigen central al VHB, Ag HBc, care nu se găseşte în sânge ci numai în celulele hepatice infectate. Anticorpii faţă de acest antigen, anti-HBc, apar în sânge destul de timpuriu, înaintea anti-HBs, având valoare diagnostică3.
Anticorpii anti-HBc devin aproape întotdeauna detectabili în perioada de incubaţie a bolii. După dispariţia antigenului HBs şi înainte de apariţia anticorpilor anti-HBs (“fereastra imunologică”), anticorpii anti-HBc şi anticorpii anti-HBc-IgM pot fi singurii indicatori ai prezenţei hepatitei B acute.
Datorită persistenţei anticorpilor anti-HBc (de obicei o perioadă lungă după infectare), detectarea acestor anticorpi este utilă în scop epidemiologic, pentru a constata prevalenţa infecţiei cu VHB în anumite grupe de populaţie.
Titrul anticorpilor anti-HBc determinat la purtătorii sănătoşi de antigen HBs este în medie de 10 ori mai mare faţă de cel depistat la pacienţii cu hepatită acută B, în timp ce la pacienţii cu hepatită cronică B este în medie de 100 de ori mai mare. Un titru foarte ridicat de anticorpi anti-HBc chiar şi la persoanele cu Ag HBs negativ, sugerează prezenţa hepatitei cronice B (infecţie cu VHB criptică)2.
Recomandări pentru determinarea anti-HBc
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)1.
Specimen recoltat – sânge venos1.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator1.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare; se lucrează imediat; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C1.
Volum probă – minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat; specimen care conţine azida de sodiu; specimen expus la temperaturi ridicate; specimen contaminat bacterian1.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 5 zile la 2-8°C; timp îndelungat la -20°C; Evitaţi decongelarea/recongelarea1.
Metodă – imunochimică cu detecţie prin electrochemiluminiscenţă (ECLIA)1.
Valori de referinţă – anti-HBc negativ1.
Limite şi interferenţe
Testele noi utilizate în determinările de anti-HBc conţin un agent reducător care distruge anticorpii IgM şi astfel se măreşte semnificativ specificitatea pentru determinarea anti-HBc-IgG1.
• Interferenţe analitice
Pot produce interferenţe cu unele componente ale kit-ului şi conduce la rezultate neconcludente următoarele:
Bibliografie