Ig D (Imunoglobulina D)

Informaţii generale

Imunoglobulina D (IgD) este o proteină cu masă moleculară de 180 kDa, ce reprezintă 0.25% din totalul imunoglobulinelor serice. Este o componentă importantă a proteinelor membranare de pe suprafaţa limfocitelor B la nou-născuţi, fiind de obicei co-exprimată cu o altă categorie de anticorpi (IgM). Rolul IgD membranare nu este pe deplin cunoscut, dar se crede că aceasta este implicată în modularea diferenţierii şi proliferării clonale a limfocitelor B.

Forma serică este un monomer cu două lanţuri grele din clasa delta (δ) şi două lanţuri uşoare (k sau λ), ce devine detectabilă abia după vârsta de 6 luni. Concentraţia serică a imunoglobulinei D prezintă valori crescute ca urmare a unor proliferări clonale înregistrate în boli hepatice, infecţii acute sau cronice, afecţiuni autoimune sau la nou-născuţii cu infecţii in utero. Dozarea IgD este cel mai important test în diagnosticul cazurilor rare de mielom multiplu cu proliferare monoclonală IgD^3;4;5.

Recomandări pentru determinarea IgD

• diagnosticul mielomului multiplu de tip IgD;
• evaluarea imunităţii umorale^2,4.

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)¹.

Specimen recoltat – sânge venos¹.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator¹.

Prelucrare necesară după recoltare – probele suspectate a avea crioglobuline se menţin la 37ºC; după ce se produce coagularea, se separă serul prin centrifugare; probele suspectate a avea aglutinine la rece se tratează într-un mod similar¹.

Volum probă – minim 0.5 mL ser¹.

Cauze  de respingere a probei – specimen intens hemolizat sau lipemic¹.

Stabilitate probă – serul separat este stabil: 7 zile la temperatura camerei; 3 luni la 2-8°C ; 6 luni la – 20°C¹.

Metodă – dublă imunodifuzie¹.

Valori de referinţă – <100 UI/mL¹.

Limita de detecţie – 10 UI/mL¹.

Interpretarea rezultatelor

IgD monoclonală este prezentă la 1% dintre pacienţii cu mielom. De multe ori aceste proteine se află în concentraţii scăzute şi nu au un vârf maxim cuantificabil pe electroforeza proteinelor serice, dar cu toate acestea, prezenţa lor indică aproape întotdeauna o tulburare malignă, cum ar fi mielomul sau amiloidoza primară.

Un nivel crescut de IgD nu poate fi considerat o dovadă a existenţei unei proteine monoclonale, pentru aceasta fiind necesare analize ulterioare care să facă distincţia între IgD poli- şi monoclonală (imunofixare).

Concentraţii  serice crescute al IgD au fost întâlnite în lepra, tuberculoza, salmoneloza, hepatita infecţioasa, infecţii stafilococice recurente, infecţii virale, malarie, însa relevanţa clinica a tuturor acestor creşteri de anticorpi specifici IgD, dacă există, nu este cunoscută.

Pacienţii imunodeprimaţi pot înregistra nivele crescute de IgD, dar, cum de cele mai  multe ori aceştia prezintă o serie de infecţii oportuniste, nu este clar dacă concentraţiile IgD reflectă imunodeficienţa în sine sau procesul infecţios.

La pacienţii cu boli autoimune a fost raportat un nivel seric IgD crescut, dar în contextul creşterii tuturor tipurilor de anticorpi (IgG, IgA şi IgM). Anticorpi antinucleari din clasa IgD au fost depistaţi la pacienţi cu lupus eritematos sistemic, sindrom Sjögren sau tiroidită autoimună, iar autoanticorpi IgD s-au înregistrat la unii pacienţi cu sclerodermie sau dermatită atopică^4,5.

 Bibliografie