- Teste de hematologie
- Teste de biochimie
- Biochimie generală din sânge și urina
- Proteine specifice in ser si urina
- Teste biochimice din lichide de punctie
- Teste biochimice din materii fecale
- Teste biochimice pentru tulburari ereditare de metabolism
- Teste pentru nefrolitiaza
- Vitamine, oligoelemente, stres oxidativ
- Acizi grași
- Transferina carbohidrat deficitara (CDT) marker pentru alcoolism
- Markeri non-invazivi pentru afecţiunile hepatice
- Analiza chimică calculi
- Markeri endocrini
- Markeri tumorali
- Markeri virali
- Markeri cardiaci
- Markeri anemie
- Markeri ososi
- Markeri boli autoimune
- Anticorpi antispermatozoizi
- Autoanticorpi in afectiuni endocrine, cardiace, renale
- Autoanticorpi in afectiuni neurologice
- Autoanticorpi in afectiunile dermatologice
- Autoanticorpi in anemia pernicioasa
- Autoanticorpi in diabetul zaharat
- Markeri pentru afectiuni hepatice si gastrointestinale autoimune
- Markeri pentru afectiuni reumatismale si vasculite
- Markeri pentru monitorizarea evolutiei si tratamentului
- Markeri pentru sindromul antifosfolipidic
- Serologie boli infectioase
- Teste specializate de alergologie si imunologie
- Teste de biologie moleculara
- Teste de citogenetica
- Teste de microbiologie
- Toxicologie
- Citologie cervico-vaginala
- Histopatologie
- Uncategorized
Mangan în urină
Informaţii generale
Manganul este un oligoelement ce intră în constituţia unor enzime mitocondriale (piruvat carboxilaza şi superoxid dismutaza) şi activează de asemenea numeroase enzime (decarboxilaze, transferaze, hidrolaze)2. Astfel manganul deţine un rol esenţial în metabolismul lipidic şi glucidic, formarea ţesutului osos şi procesele de reproducere1.
Din punct de vedere industrial, manganul este un metal gri-argintiu întâlnit în minereuri sub formă de oxizi2. Are aplicaţii în industria oţelului şi în cea chimică. Este prezent în agenţii coloranţi pentru sticlă şi săpun, vopseluri, lacuri şi linoleum4.
Intoxicaţia acută determină febră, frisoane, mialgii, uscăciunea mucoasei bucale şi faringiene4.
Intoxicaţia cronică prin inhalarea prafului de mangan se asociază cu simptome neuropsihice (manganism): cefalee, iritabilitate, agitaţie, tulburări de vorbire, auz şi mers, tremor, rigiditate a feţei, halucinaţii, tulburări de personalitate1;2;4.
Recomandări pentru determinarea manganului
-manganul în ser: monitorizarea tratamentului cu mangan în alimentaţia parenterală; suspiciune de intoxicaţie cu mangan, în special în prezenţa sindroamelor neurologice şi tulburărilor motorii;
-manganul în urină: confirmarea intoxicaţiei; monitorizarea tratamentului cu mangan în alimentaţia parenterala; monitorizarea terapiei chelatoare în manganism4.
Pregătire pacient – nu este necesară4.
Specimen recoltat – 1) sânge venos; 2) urina din 24 ore sau 3) o probă de urină spontană3;4.
Cauze de respingere a probei – specimen coagulat3;4.
Recipient de recoltare – 1) vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator; 2) vas de 2- 3 litri şi pahar de plastic de unică folosinţă, pentru urină, pe care se notează cantitatea totală de urină din 24 ore; nu se folosesc conservanţi; 3) eprubetă pentru urină3;4.
Cantitatea recoltată – 1) minim 2 mL ser; 2), 3) aproximativ 10 mL3;4.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare3.
Stabilitate probă – probele de ser şi urină se păstrează la temperatura camerei sau la frigider până în momentul lucrului3;4.
Metoda – spectrometrie cu absorbţie atomică (AAS)3.
Valori de referinţă:
Manganul în sânge3: Manganul în urină1;4:
0.3-0.9 μg/L. < 2.9 µg/L.
Expunere profesională5: LBT = 10 μg/L;
LBT = limita biologică tolerabilă;
Factor de conversie4: μg/L x 18.2 = nmol/L; nmol/L x 0.055= μg/L.
Limite şi interferenţe
In evaluarea toxicităţii trebuie ţinut cont de faptul că nivelul manganului în sânge sau urină poate reveni la normal în timp ce simptomele neurologice persistă.
Deoarece deficitul de mangan la om este insuficient definit, interpretarea valorilor scăzute trebuie efectuată cu prudenţă. S-au înregistrat valori uşor scăzute ale manganului în epilepsie şi niveluri crescute în hepatită sau icter4.
Bibliografie