Osmolalitate urinară

Informaţii generale

Osmolalitatea urinară este o măsură a concentraţiei de particule osmotic active, în principal sodiu, clor, potasiu şi uree, glucoza contribuind semnificativ la osmolalitate doar atunci când este prezentă în urină în cantităţi substanţiale. Capacitatea rinichiului de a menţine tonicitatea şi echilibrul hidroelectrolitic la nivelul compartimentului extracelular poate fi evaluată prin măsurarea osmolalităţii urinare. Informaţii suplimentare despre funcţia rinichiului pot fi obţinute, dacă osmolalitatea urinară este comparata  cu cea serică, raportul normal variind între 0.2-4.7, cu valori > 3 în cazul deshidratării nocturne. În afecţiunile caracterizate de capacitate scăzută de concentrare raportul este scăzut, dar încă ≥ 1.

Un pacient cu aport normal de lichide şi alimente va produce o urină de aproximativ 500-850 mosmol/kgH₂O. Rinichiul normal poate concentra urina la 800-1400 mosmol/kg, iar în cazul unui aport excesiv de lichide, determină o osmolalitate de 40-80 mosmol/kg. În condiţii de deshidratare, osmolalitatea urinară este de 3-4 ori mai mare decât cea plasmatică^1,4,5,6.

Recomandări pentru determinarea osmolalităţii urinare

Pregătire pacient – pentru a creşte sensibilitatea testului se impune o dietă hiperproteică cu 3 zile înainte de efectuare; nu se consumă lichide la masa de seară; de la ultima masă până la recoltarea probei de urină nu se vor consuma lichide şi alimente.^1;3

Specimen recoltat: urină spontană

Recipient de recoltare: eprubetă pentru urină³

Prelucrare necesară după recoltare – nu este necesară ³.

Volum probă – 10 mL³.

Stabilitate probă – 3 zile la 2-8°C³.

Metoda – osmometrie cu reducerea punctului de îngheţ (freezing point depression)³.

Valori de referinţă – 50 -1200 mOsmol/kg³.

Interpretarea rezultatelor

Determinarea osmolalităţii urinare este un test important în monitorizarea creşterii volumului urinar. Defectele de concentrare a urinii (volum urinar < 2L/24h) trebuie diferenţiate de poliuria cauzată de diureza osmotică sau apoasă cu volum urinar  > 2,5-3L/24h.

O valoare a osmolalităţii <150 mOsmol/kg H₂O sugerează o diureză apoasă, ce se caracterizează prin excreţia unui volum urinar crescut cu diluţie scăzută, ce are drept cauză  reducerea reabsorbţiei apei la nivelul tubilor colectori. Această reducere poate fi motivată prin lipsa secreţiei de hormon antidiuretic ADH (diabet insipid central) sau prin incapacitatea rinichiului de a răspunde la stimularea ADH-ului (diabet insipid nefrogen). Diabetul insipid nefrogen poate fi de două tipuri: congenital (defect la nivelul receptorului ADH-ului sau la nivelul canalelor de apă –aquaporine) sau dobândit (intoxicaţie cu litiu, metoxifluran, amiloidoza, hipercalcemie, hipokalemie, uropatie obstructivă).

Lipsa secreţiei de ADH poate fi de cauzată de: degenerescenţa celulară, tumori, granuloame, intervenţii chirurgicale, traumatisme, infarct sau infecţii hipofizare sau hipotalamice, sarcina (ca urmare a supresiei secreţiei ADH prin producţia excesivă de vasopresină); de asemenea pot fi implicate cauze psihogene sau iatrogene.

Diureza osmotică, cu nivel al osmolalităţii >400 mOsmol/kg H₂O, este o mărire a volumului urinar consecutivă creşterii presiunii osmotice plasmatice, ce survine în cursul diabetului zaharat, supraîncărcării azotate a sângelui, administrării de glucoză, uree sau manitol. Prin proba de diureză osmotică, se poate monitoriza excreţia apei sub influenţa diureticelor osmotice (furosemid).

În SIADH valorile urinare ale sodiului şi osmolalităţii sunt mai mari decât cele plasmatice. Sugarii cu greutate mică la naştere au osmolalitate serică crescută fără modificarea osmolalităţii urinare.

Gap-ul osmolar urinar este descris ca suma concentraţiilor urinare de sodiu, potasiu, bicarbonat, clor, glucoză, uree in comparaţie cu osmolalitatea urinară măsurată. Această valoare este în mod normal 80-100 mOsm/kg H₂O. Determinarea urinară a gap-ului osmolar este utilizată pentru depistarea acidozei metabolice^2,4,5,6.

Bibliografie