Page 473 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE 20
AL LABORATOARELOR SYNEVO TESTE DE TOXICOLOGIE

Acest proces poate fi rezumat astfel:
k
D→E D = concentraţia medicamentului E = forma excretată a medicamentului
k = constanta de dispariţie a lui D

T = 0.693/k
1/2
Aşa cum reiese din ecuaţie, T este o constantă şi nu depinde de concentraţia medicamentului. Dacă

1/2
T este cunoscut se poate calcula modul de împărţire a dozelor şi intervalul de timp la care trebuie
1/2
administrate pentru a se atinge nivelul terapeutic.
Totuşi, unele medicamente sunt metabolizate printr-un alt tip de cinetică decât cea de ordinul I,
suferind mai întâi o metabolizare în ficat, urmată de o distribuţie multicompartimentală în organism
(medicamentul are o anumită rată de distribuţie plasmatică şi o rată diferită de distribuţie tisulară). În
aceste cazuri timpul necesar pentru a atinge steady state poate să fie diferit de echivalentul a 5 T .
1/2
Cu excepţia urgenţelor medicale, în cazurile în care se modifică dozele administrate şi se adaugă
sau se scot medicamente asociate, se va aştepta obţinerea unei noi stări de echilibru înainte de
recoltarea probei pentru monitorizarea terapeutică. Într-un mod similar, se va aştepta aceeaşi perioadă
de timp pânâ când un medicament aflat în steady state se va elimina din organism la întreruperea
administrării .
4
Odată atinsă starea de echilibru probele de sânge pot fi recoltate în două momente diferite:
- în momentul nivelului maxim (peak samples): la 2-3 ore după administrarea unei doze orale,
la 30-60 minute după o doză administrată intravenos, la 2-4 ore după o doză administrată
intramuscular sau la 1-1 şi ½ ore după o doză administrată intranazal;
- în momentul nivelului minim (trough samples): imediat înaintea administrării următoarei
doze; acest moment este recomandat în majoritatea cazurilor.
Monitorizarea terapeutică a medicamentelor este indicată în special în următoarele situaţii:
• perturbarea relaţiei doză-efect;
• eşec în obţinerea efectului terapeutic sau suspectarea unei intoxicaţii;
• efect imposibil sau foarte greu de confirmat clinic (de exemplu în cazul imunosupresoarelor);
• interval terapeutic îngust (de exemplu în cazul glicozidelor);
• complianţă redusă a pacienţilor (persoane vârstnice sau cu boli psihice);
• prezenţa unor afecţiuni care afectează absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi excreţia
medicamentelor;
• administrarea simultană de medicamente care prezintă aceeaşi cale de eliminare;
• copii şi persoane vârstnice la care este afectat volumul de distribuţie: redus în cazul vârstnicilor şi
crescut la copii.
Clasele de medicamente pentru care se recomandă în mod special TDM sunt următoarele:
1. glicozide cardiace: digoxin. digitoxin;
2. antiaritmice: amiodaronă, flecainidă, procainamidă, chinidină;
3. antiastmatice: teofilină;
4. antibiotice: aminoglicozide, vancomicină;

473