Page 98 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 1

5 METODE DE LUCRU GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO

Reacţia poate fi inhibată la concentraţii serice crescute de Ac. Inhibitorii sunt de obicei prezenţi în
concentraţii mici. Pe măsură ce inhibitorii sunt diluaţi, reacţia devine pozitivă. Rezultatul iniţial negativ
este denumit “prozonă”. Aplicaţii în laboratoarele Synevo: RPR cantitativ.

Reacţii de precipitare: complexul Ag-Ac formează un precipitat vizibil, care poate fi observat calitativ
cu ochiul liber sau cantitativ de către un detector. Formarea precipitatului necesită formarea de
agregate moleculare mari prin legarea Ag de către Ac. Complexele mici rămân solubile. Formarea de
complexe mari necesită ca atât Ag, cât şi Ac să fie multivalente. Cantitatea de precipitat depinde atât
de concentraţia absolută de Ag şi Ac, cât şi de concentraţia lor relativă. Dacă Ac sau Ag sunt în exces
unul faţă de celălalt, se formează un număr mic de complexe solubile, precipitatul fiind redus cantitativ/
absent şi cu Ac, respectiv Ag libere în soluţie. Pe măsură ce cantităţile de Ac şi Ag se apropie una de
cealaltă, începe să se formeze precipitatul. Raportul de concentraţie la care se formează cantitatea
maximă de precipitat şi nici Ac, nici Ag nu rămân în soluţie reprezintă punctul de echivalenţă. Alte
condiţii, ca temperatura, pH-ul, încărcătura ionică a mediului şi afinitatea şi aviditatea Ac sunt la fel de
importante în formarea precipitatului imun. Sensibilitatea limitată a reacţiilor de precipitare (aproximativ
10 µg/mL) reprezintă o problemă majoră.

Reacţii de precipitare în agar
Dubla difuzie Ouchterlony: Ag şi Ac se plasează în două godeuri pe o plăcuţă cu gel agar şi difuzează
unul spre celălalt. Concentraţiile de Ag şi Ac sunt maxime la nivelul celor două godeuri şi scad cu
distanţa spre zero, astfel încât cele două curbe de concentraţie trebuie să se intersecteze într-un
anumit punct reprezentând punctul de echivalenţă, unde are loc formarea precipitatului. Atingerea
punctului de echivalenţă formează o linie dreaptă între cele două godeuri. Dacă nu se cunoaşte
concentraţia unuia dintre reactivi, unul sau ambii reactivi trebuie utilizaţi în diluţii multiple pentru a
asigura ca una dintre reacţii să aibă loc în apropierea punctului de echivalenţă. Astfel de reacţii sunt
lente (1-2 zile) şi necesită concentraţii mari de reactivi, de aceea în laboratorul clinic au fost în mare
măsură înlocuite cu metode mai rapide.
Imunodifuzia radială: Ag difuzează în gel agar care conţine Ac.
Imunoelectroforeza: iniţial se efectuează separarea electroforetică a proteinelor serice în gel agar,
apoi se plasează Ac într-un şănţuleţ în agar; Ac şi proteinele difuzează unele spre altele cu formarea
de arcuri de precipitare; diferite proteine pot fi identificate cu Ac specifici. Dacă Ac specifici sunt
dispuşi pe întreaga suprafaţă a gelului se va forma o bandă de precipitare: imunofixare (metoda
folosită în laboratorul Synevo pentru evidenţierea benzilor monoclonale).
Reacţia de fixare a complementului (RFC): Ag este incubat o perioadă de timp cu serul de testat
în prezenţa complementului provenit de la cobai. Dacă sunt prezenţi anticorpii specifici, aceştia vor
reacţiona cu Ag şi vor forma complexe imune care vor lega complementul şi îi vor bloca funcţia.
În absenţa Ac specifici nu se vor forma complexe imune, iar complementul liber va induce liza
amestecului hemolitic alcătuit din eritrocite de oaie şi hemolizină monoclonală.
În cazul prezenţei anticorpilor specifici rezultatele vor fi exprimate semicantitativ sub formă de titruri.
Înainte de testarea propriu-zisă, serul este decomplementat prin incubare 30 minute la 56ºC şi folosit
în decurs de 8 ore; în cazul în care testul se va efectua după o perioadă mai mare de timp, serul va

98