Page 475 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 2

GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE 16
AL LABORATOARELOR SYNEVO SEROLOGIE BOLI INFECŢIOASE

16.35 Virus Epstein-Barr (EBV) – profil serologic

Informaţii generale şi recomandări
Virusul Epstein-Barr (EBV) este un virus herpetic limfotrop cu răspândire ubicuitară, care infectează
aproximativ 95% din populaţie, până la vârsta adultă. Reprezintă agentul etiologic al mononucleozei
infecţioase şi este implicat de asemenea în limfomul Burkitt, carcinomul nazofaringian, sindromul
limfoproliferativ X-linkat şi sindromul de oboseală cronică.
Transmiterea virusului se realizează în principal prin contactul cu secreţii orofaringiene infectate.
Replicarea EBV are loc în epiteliul orofaringian având drept rezultat eliberarea virionilor din limfocitele
infectate şi excretarea acestora în salivă. La copii infecţia este adesea asimptomatică. Mononucleoza
infecţioasă apare cel mai adesea la adulţii tineri, care nu au prezentat o expunere anterioară la virus.
După infecţia primară, EBV rămâne în organism toată viaţa, într-o stare latentă . 1
La pacienţii imunocompetenţi limfocitele B infectate latent şi imortalizate se află sub controlul
limfocitelor T, de aceea majoritatea infecţiilor reactivate rămân subclinice. La pacienţii cu SIDA
clona de celule B imortalizate se poate dezvolta într-un limfom .
2;4
Diagnosticul de mononucleoză infecţioasă se stabileşte pe date clinice (febră, faringită, adenopatii,
hepatosplenomegalie), aspectul frotiului de sânge periferic (limfomonocite atipice) şi teste
serologice (anticorpi heterofili şi/sau anticorpi faţă de proteinele specifice EBV).
Şi alţi agenţi patogeni cum ar fi citomegalovirusul (CMV), Toxoplama gondii, virusurile hepatitice,
HIV pot induce manifestări clinice şi hematologice similare mononucleozei infecţioase (sindrom
mononucleozic). Confirmarea diagnosticului de infecţie acută EBV se face de obicei prin
demonstrarea prezenţei în ser a anticorpilor heterofili. Totuşi, pot să apară dificultăţi de diagnostic
în situaţiile în care anticorpii heterofili sunt absenţi iar manifestările clinice sunt atipice.
Anticorpii heterofili sunt absenţi în 10-20% din cazurile de mononucleoză infecţioasă la adult,
procentul fiind mai mare la copiii cu infecţie manifestă. În aceste situaţii, confirmarea diagnosticului
se face pe baza depistării anticorpilor faţă de proteinele specifice EBV: antigenul capsidei virale
(VCA) şi antigenul precoce-difuz [EA(D)]. Prezenţa anticorpilor VCA IgM este esenţială pentru
diagnosticul infecţiei acute.
O infecţie EBV primară este definită serologic prin apariţia precoce a anticorpilor VCA IgM (imediat
după debutul clinic) care ating un nivel maxim la 2 săptămâni, urmată de scăderea progresivă a
acestora până la niveluri nedetectabile. Aproape simultan se produce o creştere a anticorpilor VCA
IgG. Majoritatea pacienţilor cu mononucleoză infecţioasă prezintă la prima testare niveluri crescute
de anticorpi VCA IgG şi IgM. În timp ce VCA IgM dispar în 2-3 luni de la debutul bolii, VCA IgG
persistă indefinit la persoanele sănătoase.
Mai există o categorie de anticorpi IgG îndreptaţi împotriva antigenului nuclear EBV (EBNA) care
apar în circulaţie după câteva săptămâni sau luni de la debutul bolii şi persistă timp îndelungat
sau chiar toată viaţa. La pacienţii cu infecţie asimptomatică detectarea EBNA IgG împreună cu
anticorpii VCA IgG şi IgM este utilă în diferenţierea stadiului precoce de convalescenţă de faza
acută a mononucleozei infecţioase .
1;3
475