Page 48 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

17 TESTE SPECIALIZATE DE GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO
ALERGOLOGIE ŞI IMUNOLOGIE

pentru LES, anticorpii anti-topoizomeraza-1 în formele difuze de sclerodermie).
Răspunsul imun are caracterul imunităţii dobândite (care în mod normal este direcţionată împotriva
antigenelor exogene) la care ţinta este reprezentată de autoantigene. Substratul molecular este
reprezentat de afectarea discriminării între self si nonself, mecanism ce poate fi mediat atât de anticorpi
cât şi de celulele T, dar asocierea frecventă cu un anumit tip de HLA sugerează că în patogeneza
acestor afecţiuni este de obicei implicat mecanismul discriminării self/nonself mediat de celulele T.
Etapele dezvoltării autoimunitaţii
Caracteristicele autoanticorpilor în afecţiunile autoimune:
- unii anticorpi preced cu mult timp (ani) apariţia simptomelor (de exemplu, anticorpii antinucleari,
antifosfolipidici şi, în mai mică măsură, anti-DNA în LES, anticorpii anti-CCP în artrita reumatoidă);
- unii anticorpi apar cu puţin timp înainte de debutul manifestărilor bolii (de exemplu, anti-Sm şi anti-
RNP în LES);
- în anumite situaţii există o asociere strânsă între autoanticorpii specifici şi fenotipul clinic (de exemplu,
anticorpii anti-topoizomeraza-1 sunt asociaţi cu sclerodermia difuză şi boala pulmonară interstiţială).
Studiile efectuate cu privire la momentul apariţiei autoanticorpilor în LES faţă de debutul simptomelor
au dus la încadrarea lor în două grupe, astfel: markeri de iniţiere a bolii (cei cu apariţie precoce) şi
markeri de propagere a bolii (cei asociaţi cu boala clinică).
Ca urmare, se consideră că boala autoimună evoluează în patru etape:
1. Susceptibilitatea – apare înaintea bolii şi rezultă dintr-un complex de evenimente care vor permite
ulterior manifestarea autoreactivităţii, prin afectarea echilibrului imun. Susceptibilitatea presupune
următoarele mecanisme:
• inducţia incompletă a toleranţei în timus faţă de autoantigenele exprimate în periferie (de exemplu,
deficitul de AIRE – “autoimun regulator” – reprezintă cauza sindromului poliendocrin autoimun tip I);
• afectarea mecanismelor de clearance a celulelor apoptotice şi de producere a citokinelor anti-
inflamatorii ce au ca rezultat inducerea toleranţei (de exemplu, deficitul de C1q, C4, MFG-E8, Mer);
• producerea defectivă a celulelor Treg (deficitul de FOXP3);
• alterarea mecanismelor de semnalizare imună (de exemplu, polimorfismul CTLA-4, polimorfismul
PTPN22).
Susceptibilitatea poate fi ereditară sau dobândită (în multe afecţiuni se întâlnesc ambele situaţii),
permanentă sau tranzitorie.
2. Iniţierea – este marcată prin prezenţa răspunsului autoimun care precede diagnosticul fenotipic
clinic (de exemplu, anticorpii antifosfolipidici în LES). Se caracterizează prin concentraţie crescută
de autoantigene, prezenţa de structuri netolerate, existenţa unui context proimun (infecţii, malignităţi,
expunerea la adjuvanţi).
Mecanisme care pot altera procesarea antigenelor ducând la expunerea unor epitopi criptici:
- modificarea procesării autoantigenelor prin creşterea afinitaţii de legare faţă de un ligand sau un
anticorp;
- existenţa unor mecanisme proteolitice distincte în timus şi în periferie sau modificări diferenţiale ale
activităţii proteolitice;
- evenimente proteolitice noi care nu sunt prezente în mod normal la nivelul APC, de exemplu, clivaje
noi ce apar în cursul proceselor de distrucţie/afectare celulară sau în inflamaţie;
- forme noi de autoantigene rezultate prin mutaţii, trunchieri sau splitări, modificări ce apar în cursul

48