Page 243 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 2
P. 243

GHIDUL  SERVICIILOR  MEDICALE                          13
                    AL  LABORATOARELOR  SYNEVO                 MARKERI ANEMIE




                                    13.5 Eritropoietina

        Informaţii generale
        Eritropoietina (EPO), un hormon glicoproteic codificat de o genă situată pe braţul lung al cromozomului
        7 şi secretat în principal în rinichi, intervine în controlul eritropoiezei. În mod normal, nivelurile de
        eritropoietină variază invers proporţional cu valoarea hematocritului. Hipoxia stimulează eliberarea
        EPO, care la rândul său induce producţia de eritrocite la nivelul măduvei osoase. Valorile crescute ale
        numărului de eritrocite, hematocritului şi hemoglobinei suprimă eliberarea EPO.
        EPO stimulează proliferarea, creşterea şi diferenţierea precursorilor eritroizi, având drept consecinţă
        creşterea numărului de eritrocite. EPO exercită un efect dominant asupra unităţilor formatoare de
        colonii  eritroide  (CFU-E),  pronormoblaştilor  şi  eritroblaştilor  bazofili .  Una  din  acţiunile  cele  mai
                                                         4;5
        spectaculoase  ale  EPO  este  capacitatea  hormonului  de  a  menţine  viabilitatea  acestor  celule  în
        absenţa oricărui efect asupra ciclului celular. Efectul asupra megacariocitelor este minor .
                                                                      1;5
        Celulele hematopoietice care răspund la EPO prezintă pe suprafaţa lor receptori specifici pentru
        acest hormon (EPOR). După legarea EPO de receptori urmează un proces de fosforilare a tirozinei.
        Deoarece EPOR nu prezintă un domeniu al kinazei este nevoie să se asocieze cu o tirozinkinază ce
        face parte din familia Janus kinazelor şi este denumită JAK2. O mutaţie punctiformă (Val617Phe) la
        nivelul JAK2 conduce la activarea acesteia. Această mutaţie somatică activatoare a fost depistată la
        majoritatea pacienţilor cu policitemie vera şi cu o frecvenţă mai mică în alte neoplazii mieloproliferative
        cronice .
             1
        Policitemia vera este o afecţiune clonală a celulei stem caracterizată printr-o producţie autonomă de
        celule hematopoietice. Creşterea masei eritrocitare are drept consecinţă suprimarea compensatorie
        a  nivelurilor  EPO.  Modificările  asociate  cu  policitemia  vera  includ:  valori  persistent  crescute  ale
        hemoglobinei (Hb >18.5 g/dL la bărbaţi şi  >16.5 g/dL la femei), adesea însoţite de leucocitoză şi
        trombocitoză, splenomegalie, eritromelalgie, tromboze în teritorii neobişnuite . Valorile scăzute ale
                                                               4
        eritropietinei serice constituie unul dintre criteriile minore de diagnostic al policitemiei vera . 6
        Policitemiile secundare se pot datora unei creşteri a masei eritrocitare, adecvate sau inadecvate.
        Policitemiile secundare adecvate se dezvoltă ca urmare a unor condiţii asociate cu hipoxie cronică
        (habitatul  la  altitudini  mari  sau  bolile  pulmonare).  Producţia  EPO  este  ridicată  pentru  a  creşte
        compensator masa eritrocitară şi a încerca să se livreze ţesuturilor o cantitate mai mare de oxigen.
        Policitemiile secundare inadecvate sunt determinate de o serie de tumori renale, hepatice, pulmonare
        sau cerebrale care secretă în exces EPO sau molecule asemănătoare acesteia .
                                                                4
        Deoarece 80-90% din cantitatea de EPO este produsă la nivel renal, insuficienţa renală cronică este
        însoţită de scăderea marcată a producţiei de eritropoietină cu anemie consecutivă. Ficatul poate
        sintetiza cantităţi mici de EPO, astfel încât pacienţii anefrici prezintă o cantitate reziduală de EPO
        produsă la nivel hepatic .
                         3;4
        Bolile inflamatorii cronice, procesele maligne, rejetul grefelor şi traumatismele grave duc probabil
        la o inhibiţie a producţiei de eritropoetină prin citokine (IL-1,TNFα), însă anemia din cadrul acestor
        afecţiuni este rezultatul unor fenomene multifactoriale .
                                              3
        În 1989 a fost introdus tratamentul cu eritropoietină umană recombinată; pacienţii candidaţi pentru

                                                                           243
   238   239   240   241   242   243   244   245   246   247   248