Page 411 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 1

15.13 Anticorpi anticardiolipinici IgG

InformaŃii generale
Anticorpii anticardiolipinici aparŃin grupului anticorpilor antifosfolipidici specifici pentru fosfolipidele încărcate negativ,
componente ale membranelor celulare.
Cardiolipina este un fosfolipid acid, derivat din glicerol şi a fost pentru prima dată izolată în 1941 din cordul bovin, de
5
unde provine şi denumirea sa .
Anticorpii anticardiolipinici sunt adesea prezenŃi la persoanele cu sindrom antifosfolipidic (Hughes). Acesta constituie o
boală autoimună caracterizată prin repetate tromboze arteriale şi venoase, sarcini pierdute recurent şi/sau
trombocitopenie asociate cu prezenŃa anticorpilor anticardiolipinici, a anticoagulantului lupic sau a anticorpilor anti-β2
glicoproteina-I. Există 2 forme clinice de sindrom antifosfolipidic: primar (53% din cazuri) sau în asociere cu alte
afecŃiuni autoimune (LES, sindrom Sjögren, sclerodermie, boală mixtă de Ńesut conjunctiv, artrită reumatoidă, artrită
1
psoriazică, vasculite, boala Crohn, etc.) .
Majoritatea anticorpilor anticardiolipinici recunosc drept Ńintă antigenică β2 glicoproteina-I, exprimată pe suprafaŃa
celulelor endoteliale şi a trombocitelor. Autoanticorpii anti-β2 glicoproteina-I activează celula endotelială, monocitele şi
4
trombocitele, având un efect procoagulant .
Testul de aglutinare VDRL folosit de mult timp în diagnosticul sifilisului, se bazează pe detectarea anticorpilor
anticardiolipinici. Un VDRL repetat pozitiv în absenŃa TPHA exclude diagnosticul de sifilis şi impune continuarea
investigaŃiilor în vederea identificării unui posibil sindrom antifosfolipidic.
Testele imunoenzimatice pentru detectarea anticorpilor anticardiolipinici sunt de 100 ori mai sensibile decât testul
VDRL şi generează mult mai multe rezultate pozitive.
În general, anticorpii anticardiolipinici sunt mai sensibili decât anticoagulantul lupic pentru detectarea sindromului
antifosfolipidic. Anticorpii sunt prezenŃi la 80-90% din pacienŃii cu sindrom antifosfolipidic, având o frecvenŃă de cinci ori
mai mare în această afecŃiune decât anticoagulantul lupic. Cu toate acestea, anticoagulantul lupic este considerat a fi
mai specific decât anticorpii anticardiolipinici. Astfel, atunci când există suspiciunea de sindrom antifosfolipidic se
3
recomandă efectuarea ambelor teste .
Recomandări pentru determinarea anticorpilor anticardiolipinici - episoade de tromboză venoasă sau arterială,
survenite în special la pacienŃi tineri, în absenŃa oricărui diagnostic alternativ sau a altei etiologii trombotice; avorturi
spontane, naştere prematură sau naştere de făt mort (cu făt morfologic normal); evaluarea riscului trombotic la
pacienŃii diagnosticaŃi cu boli de Ńesut conjunctiv; evaluarea unei trombocitopenii neexplicabile; test VDRL pozitiv în
1;5
absenŃa TPHA .
Pregătire pacient - jeun (pe nemâncate) sau postprandial (după mese) .
2
2
Specimen recoltat - sânge venos .
2
Recipient de recoltare - vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator .
Prelucrare necesară după recoltare - se separă serul prin centrifugare .
2
2
Volum probă - minim 0.5 mL ser .
Cauze de respingere a probei - ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat bacterian .
2
Stabilitate probă - serul separat este stabil 2 zile la 4°C; timp mai îndelungat la -20 °C .
2
Metodă - ELISA. Antigenul folosit este o cardiolipină înalt purificată împreună cu β2 glicoproteina-I umană nativă .
2
Valori de referinŃă
< =15 GPL: negativ
2
> 15 GPL: pozitiv
Pentru sindromul antifosfolipidic sunt semnificative valori >40 GPL, obŃinute la 2 determinări, efectuate la un interval de
minimum 12 săptămâni .
1
Limite şi interferenŃe
Anticorpii anticardiolipinici pot fi depistaŃi şi la indivizi sănătoşi din populaŃia generală (2-6,5 % pentru anticorpii IgG).
IncidenŃa acestor anticorpi este şi mai mare în sarcina normală, unde rata de detecŃie pentru IgG poate ajunge la 10%.
3
MulŃi din aceşti anticorpi sunt tranzitorii şi nu se asociază cu sindrom antifosfolipidic .
De asemenea, aceşti autoanticorpi pot fi prezenŃi şi în infecŃii de tip hepatită C, malarie, boală Lyme, sifilis, infecŃie HIV,
leucemii, tumori solide şi frecvent în ciroze alcoolice.
Datorită acestor factori, diagnosticul de sindrom antifosfolipidic nu trebuie stabilit pe baza unei singure determinări.
Specificitatea anticorpilor anticardiolipinici pentru sindromul antifosfolipidic creşte cu titrul şi este mai mare pentru IgG
1
decât pentru IgM .