Page 272 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

18 TESTE DE BIOLOGIE MOLECULARĂ GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO

Deoarece 30% din populaţia generală prezintă una dintre alelele HLA asociate cu boala celiacă
(care codifică heterodimerii DQ2 şi/sau DQ8) şi numai 3% dintre cei care prezintă unul sau ambii
heterodimeri dezvoltă boala, identificarea acestor alele nu stabileşte diagnosticul ci indică numai un
risc crescut. Pe de altă parte însă, absenţa oricărei alele HLA asociate cu boala celiacă exclude
practic acest diagnsotic .
1
Diagnosticul de boală celiacă se confirmă prin efectuarea biopsiei de mucoasă intestinală, la care
se constată modificări caracteristice (leziuni ce variază ca severitate, de la atrofie până la dispariţia
vilozităţilor intestinale).
Anumite boli, mai ales cele autoimune, apar la pacienţii cu celiachie de 10 ori mai frecvent decât în
populaţia generală. La apariţia lor concomitentă, de multe ori celiachia este asimptomatică: dermatita
herpetiformă Duhring, deficit selectiv de Ig A, ciroza biliară primitivă, sindrom Sjögren, diabet zaharat
de tip I, sindrom Down sau Turner, boala Crohn, colita ulceroasă, osteoporoza, tiroidita autoimună . 3
Expunerea la gluten este obligatorie pentru ca boala celiacă să se manifeste la persoanele cu
susceptibilitate genetică. Acest fapt este dovedit prin absenţa leziunilor şi simptomelor la persoanele
cu boală celiacă la care s-a instituit dieta fără gluten.
Proteinele din structura glutenului se caracterizează printr-un conţinut crescut de prolină şi glutamină
care le conferă o rezistenţă relativă faţă de degradarea enzimatică şi le permite astfel să se menţină
la dimensiunea necesară pentru se lega de moleculele DQ2 sau DQ8 de pe suprafaţa macrofagelor
şi de a stimula celulele T CD4+. Într-adevăr au fost izolate din mucoasa pacienţilor cu boală celiacă
celule T ce reacţionează cu peptidele glutenului în prezenţa moleculelor DQ2 sau DQ8. Pe de altă
parte celulele T izolate din mucoasa normală nu sunt reactive faţă de gluten chiar la persoanele
DQ2+.
Există argumente foarte convingătoare cu privire la rolul important al celulelor T CD4+ din lamina
propria în patogenia bolii celiace (vezi fig.18.1.4.4.3). Deoarece celulele T sunt separate de peptidele
de gluten prin stratul epitelial, peptidele trebuie să traverseze mucoasa, iar mecanismul acestei
translocaţii este neclar. În lamina proprie transglutaminazele tisulare acţionează asupra peptidelor
glutenului pentru a le deamida, transformând glutaminele selectate în acid glutamic încărcat negativ.
S-a demonstrat că peptidele de gliadin deamidate au capacitatea de a se lega mai bine de “şanţul”
moleculei HLA de tip DQ2 sau DQ8 care prezintă “buzunare” încărcate pozitiv. De fapt, celulele T
CD4+ din lamina propria a mucoasei afectate recunosc în principal peptide de gliadin deamidate.
Deşi există o mare variabilitate a secvenţelor peptidice specifice care activează celulele T izolate de
la persoane diferite, a fost identificat un “motiv“ peptidic care poate activa un număr mare de clone
de celule T izolate din mucoasa celiacă. Acest “motiv“ poate fi relaţionat cu “şanţul” DQ2 de legare a
antigenului, a cărui structură cristalină este cunoscută. S-a estimat că numărul proteinelor din grâu,
orz, secară care prezintă “motive“ corecte de legare DQ2 sau DQ8 reprezintă doar o mică fracţiune
din totalul secvenţelor potenţial prezente în aceste cereale. Celulele T CD4+ gliadin-specifice din
lamina proprie a pacienţilor cu celiachie secretă interferon gamma (INF-γ), ceea ce sugerează că
acestea sunt polarizate către un fenotip efector Th1. Aceste celule activează o varietate de citokine
inflamatorii, metaloproteinazele tisulare care se presupune că generează leziunile histopatologice
locale. INF-γ creşte permeabilitatea intestinală şi facilitează translocaţia unui număr şi mai mare de
peptide, întreţinând astfel un cerc vicios. Evenimentul care declanşează întreaga cascadă nu este

272