Page 486 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

20 TESTE DE TOXICOLOGIE GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO

risperdal (risperidone), olanzapine, quetiapine, aripiprazol .
4
Clozapina
Este o benzodiazepină triciclică considerată ca fiind un medicament antipsihotic atipic. Se utilizează în
tratamentul pacienţilor cu schizofrenie sau tulburări psihoafective care au risc mare de suicid şi care
au prezentat lipsă de răspuns sau reacţii adverse majore la antipsihoticele clasice.
Deşi clozapina a fost dezvoltată în urmă cu aproximativ 30 ani, iar rezultatele iniţiale au fost
promiţătoare raportarea unor cazuri de agranulocitoză fatală au condus la evitarea medicamentului.
Cu toate acestea, clozapina a fost recent reintrodusă în terapia antipsihotică din mai multe motive:
pacienţii care nu răspund la antipsihoticele uzuale prezintă o ameliorare semnificativă sub clozapină;
agranulocitoza care se poate dezvolta doar în 1-2% din cazuri poate fi controlată prin monitorizarea
periodică a numărului total de leucocite şi a numărului absolut de neutrofile.
Tratamentul este iniţiat de obicei cu doze de 25-75 mg/zi care sunt crescute progresiv pentru a atinge
în decurs de două săptămâni o doză finală de 300-450 mg/zi. După obţinerea efectului terapeutic
scontat dozele vor fi reduse treptat, pacienţii fiind menţinuţi pe cea mai mică doză posibilă. În lipsa
unui răspuns clinic acceptabil tratmentul cu clozapină va fi întrerupt .
9
Medicamente imunosupresoare
În timp ce integritatea răspunsului imun umoral şi celular este esenţială pentru prevenirea infecţiilor,
în unele situaţii, cum ar fi bolile autoimune şi transplantul de organe solide, devine vital să se suprime
activitatea acestor sisteme.
În statusul post-transplant este implicată imunitatea de tip celular. Atât în cazul reacţiilor grefă-contra-
gazdă cât şi a celor gazdă-contra-grefă limfocitele T CD4+ sunt activate atunci când un antigen străin
se leagă de antigenele HLA clasa a II-a de pe suprafaţa macrofagelor (celulele prezentatoare de
antigen). Clonele de celule T specifice se vor lega de antigen prin intermediul receptorului celulei T
(TCR); activarea TCR rezultă într-o “cascadă” de transducţie a semnalului care va conduce în final
la endocitoza antigenului în macrofage şi distrugerea acestuia în lizozomi. În această cascadă sunt
mobilizaţi ionii de calciu care determină activarea calcineurinei, o fosfatază ce formează un complex
cu calmodulinul. Calcineurina activată defosforilează factorul nuclear citosolic al celulelor T activate
(NF-AT) şi astfel îl activează; acesta migrează către nucleu şi se leagă de omologul său (NF-AT) .
C
N
Complexul transcripţional activ rezultat va induce sinteza de interleukină-2 (IL-2) care va fi secretată
ca un mitogen extracelular. IL-2 se leagă de receptorul său situat pe limfocitul T, pe care îl activează
prin legarea unei proteine, denumită “ţinta rapamicinei” (target of rapamycin = TOR); această proteină
activează ciclin-kinazele care facilitează progresia ciclului celular din G1 în S şi stimulează sinteza
nucleotidelor. Procesul are ca rezultat diferenţierea şi proliferarea celulelor T şi va conduce în final la
distrugerea antigenului.
Au fost dezvoltate medicamente specifice care blochează una sau mai multe din etapele menţionate
mai sus, inhibând astfel distrugerea antigenului.
Ciclosporina şi tacrolimusul sunt polipeptide ciclice care se leagă de proteinele intracelulare denumite
imunofiline (ciclosporina se leagă de ciclofilină, în timp ce tacrolimusul se leagă de imunofilina
denumită FKBP12), rezultând complexe ce blochează ulterior activarea NF-AT indusă de calcineurină
şi în consecinţă sinteza de IL-2.
Un alt agent imunosupresor - rapamicina (sirolimus) – nu exercită nici un efect asupra celulelor T, în

486