Page 282 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 1

7 TESTE DE HEMATOLOGIE GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO

Hemofilia A sau hemofilia clasică este consecinţa deficitului congenital de factor VIII. După boala
von Willebrand constituie cea mai frecventă diateză hemoragică ereditară (aproximativ 1 caz la 5000
naşteri de feţi de sex masculin). Hemofilia A este responsabilă de 85% din toate cazurile de hemofilie
şi are o transmitere autozomal-recesivă legată de cromozomul X . Gena factorului VIII poate prezenta
4
anomalii multiple în secvenţa nucleotidelor, însă defectul genetic cel mai obişnuit, responsabil de
aproximativ 45% din cazurile de hemofilie A severă, este inversia intronului 22. Ca urmare a acestui
defect rezultă o proteină care nu prezintă o activitate imunologică sau funcţională. Alte defecte întâlnite
sunt mutaţii punctiforme, deleţii şi mutaţii missens .
6
Majoritatea cazurilor de boală se dezvoltă la băieţii ale căror mame sunt purtătoare ale defectului
genetic (heterozigote). Astfel, femeile purtătoare transmit boala la 50% dintre băieţi şi tara genetică
la 50% dintre fete . Aceste femei prezintă rareori sângerări excesive. În schimb femeile cu sindrom
5
Turner (cariotip X0) pot fi simptomatice, la fel ca şi persoanele de sex feminin purtătoare care prezintă
un grad crescut de lionizare (inactivarea unui cromozom X) .
6
Diagnosticul de hemofilie se poate stabili prenatal prin analiza ADN-ului fetal obţinut din vilozităţile
choriale în săptămânile 11-12 de sarcină sau prin amniocenteză în săptămâna 16 .
5;6
Toate femeile care sunt posibil purtătoare ale defectului trebuie testate genetic în scopul identificării
mutaţiei familiale şi pentru management-ul corect al sarcinilor viitoare .
6
Aproximativ 30% din cazurile de deficit de factor VIII apar la sexul masculin ca urmare a unor mutaţii
de novo (spontane, în absenţa oricărui istoric familial).
În funcţie de severitatea sindromului hemoragipar sunt descrise 3 forme clinice de hemofilie A:
● severă: hemoragiile apar spontan (nivel FVIII <1%);
● medie: hemoragiile apar după traumatisme minore (nivel de factor VIII: 1-5%);
● uşoară: hemoragiile apar după traumatisme mari şi intervenţii chirurgicale (nivel de factor
VIII: 5-25%) .
4;5
Tabloul clinic al bolii este dominat de hemoragii profunde care apar în prima copilărie. Uneori copiii cu
hemofilie severă sunt depistaţi în perioada neonatală datorită sângerării excesive după circumcizie
sau ca urmare a necrozei cordonului ombilical. Hemartozele reprezintă cele mai frecvente manifestări
hemoragice (60%), însă acestea nu apar de regulă decât în momentul în care copilul începe să meargă.
Hemoragiile intraarticulare repetate conduc la fenomene degenerative cu limitarea mobilităţii articulare
şi hipotrofii musculare adiacente. Hematoamele musculare apar adesea la locurile de injecţie; în 1-2%
din cazuri, hematoamele recidivante se pot organiza si încapsula formând pseudotumori. Hemoragiile
digestive apar în circa 10% din cazuri şi tind să fie provocate mai degrabă de leziuni anatomice
decât de tulburarea de coagulare. Hematuria este precipitată de efort, traumatisme, coexistenţa
litiazei renale, infecţii urinare, tratament cu AINS. Hemoragia cerebrală, apărută spontan sau după
traumatisme, reprezintă cea mai obişnuită cauză de deces a pacienţilor hemofilici 4;5;6 .
Tendinţa hemoragică se menţine pe tot parcursul vieţii. Evoluţia are loc în puseuri hemoragice ce
alternează cu perioade de viaţă normală; frecvenţa puseurilor este variabilă de la caz la caz şi scade
o dată cu înaintarea în vârstă, prin evitarea traumatismelor declanşatoare de sângerări .
5
Pacienţii cu hemofilie A care primesc tratament substitutiv pot dezvolta inhibitori ai factorului VIII ca
urmare a producerii de aloanticorpi. Există şi cazuri rare de hemofilie A dobândită prin apariţia de
autoanticorpi anti-FVIII după o sarcină sau în cadrul unor afecţiuni autoimune la vârstnici. Aceşti
pacienţi prezintă manifestări clinice similare celor din forma congenitală severă .
4
Diagnosticul bolii este susţinut de tabloul clinic şi de datele de laborator. Timpul de tromboplastină
parţială activat (APTT) este mult alungit şi se corectează după administrarea de plasmă normală, în

282