Page 346 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

18 TESTE DE BIOLOGIE MOLECULARĂ GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO

şi un risc mai mare de carcinom hepatocelular. Tratamentul cu interferon pegylat induce un răspuns
virusologic susţinut în aproximativ un sfert din cazuri.
HDV a fost descris pentru prima dată în 1977 în Italia şi este un virus ARN circular monocatenar de
dimensiuni mici. Genomul este căptuşit cu proteina de înveliş derivată din antigenele pre-S şi S ale
HBV . ARN HDV are 6 cadre deschise citirii, ORF-uri (engl. open reading frames), 3 fiind situate
1;2
pe catena genomică şi celelalte 3 pe catena antigenomică. Un ORF codifică antigenul hepatitei D
(AgHD), în timp ce celelalte ORF-uri nu par să fie transcrise activ.
Replicarea ARN HDV cuprinde următoarele etape: replicarea catenei genomice de către ARN
polimeraza gazdei; rezultă o structură multimerică lineară care este clivată autocatalitic în monomeri
lineari; aceştia sunt ligaţi în ARN HDV viral circular (“double-rolling circular model”) .
2
HDV a fost clasificat iniţial în 3 genotipuri, însă analize filogenetice recente sugerează existenţa a cel
puţin 7 genotipuri majore. Genotipul I este cel mai frecvent şi are o distribuţie ubicuitară. Genotipul
II este întâlnit în estul Asiei, în timp ce genotipul III prevalează în America de Sud. Genotipul I se
asociază atât cu afectare hepatică severă cât şi cu forme uşoare, în timp ce genotipul II determină o
boală mai uşoară în cursul unei evoluţii îndelungate .
1;2
Datorită legăturii strânse cu HBV, HDV are căi de transmitere similare, în principal parenterală. Infecţia
cu HDV este endemică în ţările mediteraneene, Orientul Mijlociu, Africa Centrală şi regiunile nordice
din America de Sud. În Occident se constată o prevalenţă crescută în rândul consumatorilor de droguri
intravenoase.
Ca urmare a implementării programelor de vaccinare împotriva hepatitei B incidenţa infecţiei HDV a
scăzut semnificativ, însă continuă să reprezinte o problemă gravă de sănătate.
Datele privind patogenia infecţiei HDV sunt limitate. Observaţiile clinice au sugerat existenţa unui
proces mediat imunologic în majoritatea cazurilor. Ocazional a fost suspectat şi un mecanism
citopatic.
În cazul hepatitei D examenul histologic al ficatului nu este diferit faţă de cel asociat cu hepatita B
sau C, cu leziuni necroinflamatorii de însoţire a infecţiei. Este important de menţionat că viremia
HDV nu este direct asociată cu gradul afectării hepatice (Zachou, 2006). Există date care susţin că
atât cantitatea cât şi calitatea răspunsului celular indus de limfocitele T sunt asociate cu un anumit
control al infecţiei. Acest răspuns celular-specific poate avea valoare predictivă asupra răspunsului la
tratamentul cu interferon pegylat.
Co-infecţia cu virusuri hepatitice multiple este asociată cu diferite modele de inhibiţie reciprocă a
replicării virale. S-a constatat frecvent că HDV suprimă replicarea HBV. Aproximativ 70-90% dintre
pacienţii cu hepatită D sunt AgHBe negativi şi cu niveluri scăzute ale viremiei B. Evoluţia pacienţilor
cu hepatită D AgHBe pozitivi nu este însă suficient studiată, însă se pare că aceşi pacienţi au viremie
B nedetectabilă în contextul coinfecţiei HDV. Pe de altă parte, pacienţii cu hepatită D pot dezvolta
mutaţii pre-core de tip stop codon, astfel că pacienţii AgHBe negativi pot prezenta niveluri semnificativ
crescute ale viremiei B care necesită tratament antiviral pentru hepatita B.
Există dovezi că HDV suprimă nu numai replicarea HBV, ci şi replicarea HCV la pacienţii cu infecţie
virală triplă. Cu toate acestea, dominanţa virală se poate schimba în timp, astfel că pacienţii cu infecţie
triplă trebuie atent monitorizaţi şi, dacă este cazul, trataţi pentru virusul dominant .
2
Co-infecţia determină apariţia unei hepatite acute, după o perioadă de incubaţie ce variază între 3

346