Page 36 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

17 TESTE SPECIALIZATE DE GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO
ALERGOLOGIE ŞI IMUNOLOGIE

Celulele NK aparţin liniei celulare limfoide şi sunt implicate în răspunsul imun înnăscut. În comparaţie
cu CTL, celulele NK sunt de talie relativ mare, granulare şi nu necesită pre-activare pentru a recunoaşte
şi a liza celule tumorale sau aberante. De asemenea nu au nevoie de prezenţa moleculelor MHC I.
Aceste celule sunt capabile să producă cantităţi importante de citokine şi chemokine, care le permit să
moduleze răspunsul imun. IL-15 este necesară pentru a menţine nivelul homeostatic al celulelor NK în
organism, activitatea de „killer” fiind exercitată în acelaşi mod ca şi în cazul CTL.
Receptorii celulelor NK sunt clasificaţi în activatori şi inhibitori şi apartin la două familii importante
de receptori: killer cell immunoglobulin-like (KIR) şi lectin-like. Prin receptorii inhibitori celulele NK
recunosc moleculele MHC I de pe suprafaţa celulei ţintă şi primesc astfel un semnal inhibitor - no-
killing; prin receptorii activatori recunosc liganzi celulari, virali sau induşi de stres, care transmit un
semnal activator - pro-killing. În cazul în care o celulă ţintă nu exprimă moleculele MHC I pentru a evita
acţiunea citolitică a CTL, aceasta va fi distrusă de către celula NK.
Celulele NK se află într-un număr relativ redus la nivelul măduvei osoase şi splinei (<2%) şi reprezintă
aproximativ 15% din numărul total de limfocite din sânge. NK sunt de obicei definite prin intermediul
unei combinaţii de markeri de suprafaţă celulară (CD): CD3-, CD16+, CD56+. Astfel pot fi clasificate
în două subseturi, în funcţie de exprimarea CD16 şi CD56:
• NKCD56dimCD16bright reprezintă >90% din NK din sângele periferic, exprimă nivele mari de KIR
şi activitate citotoxică/citolitică mare (secreţie crescută de perforine/granzime);
• NKCD56brightCD16dim se caracterizează printr-o producţie mai mare de citokine, potenţial
proliferativ mai înalt şi reprezintă principala populaţie celulară NK de la nivelul organelor limfoide
secundare 11;12 .
Celulele T helper-CD4, în mod similar celulelor TCR+, se diferenţiază la nivelul timusului din celulele
progenitoare comune limfoide, în cea mai mare parte în timpul vieţii fetale şi imediat după naştere.
Iniţial, celulele T nu exprimă TCR şi sunt CD3-/CD4-/CD8- (triplu negative). Etapele de diferenţiere
timică includ stadiile:
• preTCR CD3+/CD4-/CD8- (dublu negative);
• TCR CD3+/CD4+/CD8+ (dublu pozitive);
• în ultima etapă, celulele T al căror TCR recunoaşte antigenul prezentat de moleculele MHC II devin
TCR CD3+/CD4+, iar cele al căror TCR recunoaşte antigenul prezentat de moleculele MHC I devin
TCR CD3+/CD8+.
Celulele T naive, pozitive pentru un singur CD (CD4 sau CD8) părăsesc timusul şi recirculă din sânge
în ariile timus-dependente (TDA) ale organelor limfoide secundare. În majoritatea răspunsurilor imune,
activarea celulelor T CD4+ are loc în TDA ale organelor limfoide secundare, iar celulele prezentatoare
de antigen sunt reprezentate de celulele dendritice. Prezentarea eficientă a antigenului non-self
stimulează activarea, proliferarea şi diferenţierea limfocitelor CD4+ în trei categorii funcţionale: celule
CD4+ cu activitate proinflamatorie, celule CD4+ cu activitate reglatoare/antiinflamatorie şi celule
CD4+ ce funcţionează ca celule de memorie. Diferenţierea dintre celulele T naive, efectoare şi de
memorie se face baza moleculelor exprimate pe suprafaţa lor (vezi tabelul 17.9.1.3).
Celulele CD4+ efectoare sunt cele care susţin procesele inflamatorii prin eliberarea de citokine, fiind
divizate în trei categorii: Th1 , Th2, Th17 11;12 .
Celulele T reglatoare (Treg)
Pentru a preveni răspunsurile imune auto-distructive şi a permite cele protective împotriva antigenelor
non-self, sistemul imun a dezvoltat o serie de mecanisme reglatoare care au rolul de a inhiba

36