Page 215 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE 18
AL LABORATOARELOR SYNEVO TESTE DE BIOLOGIE MOLECULARĂ

Baza de date OMIM (Online Mendelian Inheritance in Man) listează 4 tipuri de hemocromatoză
ereditară caracterizate prin mutaţii genetice diferite. Genele afectate codifică proteine care sunt
implicate în căile metabolice relevante pentru sinteza hepatică de hepcidină.
Hemocromatoza ereditară de tip 1 reprezintă forma clasică a acestei afecţiuni asociată cu mutaţii ale
genei HFE. Populaţiile de origine nord-europeană prezintă incidenţa cea mai mare a acestei afecţiuni
(1 caz la 300 indivizi). Sexul masculin este mai afectat decât cel feminin, raportul bărbaţi:femei fiind
de 1.8:1. Boala devine aparentă după vârsta de 40 de ani la bărbaţi şi după 50 de ani la femei. Ficatul
este principalul organ ţintă, deoarece la nivelul acestuia se depozitează cantitatea excedentară de fier
din organism. Netratată, acesta formă de hemocromatoză poate evolua până la ciroză hepatică iar
un anumit procent din pacienţi dezvoltă carcinom hepatocelular. Pancreasul este un alt organ afectat
frecvent în contextul hemocromatozei primare. În stadiile incipiente (în absenţa cirozei), pacienţii
dezvoltă adesea rezistenţă la insulină, iar pacienţii cu ciroză prezintă frecvent diabet zaharat insulino-
dependent. Hiperpigmentarea cutanată este des întâlnită, de unde şi denumirea de diabet bronzat. La
aproape jumătate dintre pacienţii cu hemocromatoză primară apare artropatia, ce afectează în mod
frecvent a doua şi a treia articulaţie metacarpofalangiană. În stadiile tardive ale bolii, unii pacienţi de sex
masculin dezvoltă hipogonadism pituitar cu impotenţă secundară si scăderea libidoului. Interesarea
cardiovasculară include cardiomiopatia şi aritmiile, fiind o cauza frecventă de deces la pacienţii cu
hemocromatoză primară. Aceste complicaţii pot fi prevenite prin practicarea precoce (înainte de a se
produce deteriorarea tisulară) a flebotomiilor.
Hemocromatoza ereditară de tip 2 include cazurile de hemocromatoză juvenilă şi prezintă două
forme:
- hemocromatoza ereditară juvenila tip 2A (majoritară) asociată cu o mutaţie localizată pe
cromozomul 1q, unde se află gena (HJV sau HFE2) ce codifică hemojuvelina care intervine
probabil în modularea expresiei hepcidinei;
- hemocromatoza ereditară juvenila tip 2B (cazuri foarte rare) asociată cu mutaţia homozigotă
a genei HAMP care codifică hepcidina.
Hemocromatoza juvenilă are o evoluţie multă mai severă decât forma clasică a hemocromatozei şi
devine clinic manifestă la ambele sexe în a doua decadă de viaţă.
Hemocromatoza ereditară tip 3 este clinic similară cu hemocromatoza clasică şi include puţinele cazuri
descrise până în prezent în asociere cu mutaţia genei care codifică TfR2 (receptorul 2 al transferinei).
Acesta este bine exprimat la nivelul hepatocitelor şi mediază preluarea fierului legat de transferină.
De asemenea, studiile au sugerat că TfR2 este un modulator al producerii hepcidinei ca răspuns la
acumularea fierului. Valorile hepcidinei au fost scăzute sau chiar absente în majoritatea cazurilor cu
mutaţie homozigotă pentru TfR2.
Hemocromatoza ereditară tip 4 este asociată cu mutaţia genei SLC40A1 care codifică feroportina.
Spre deosebire de celelalte tipuri de hemocromatoză are un mod de transmitere autozomal dominant,
o evoluţie clinică mai blândă, iar din punct de vedere biochimic nivelurile de feritină sunt disproporţionat
crescute faţă de saturaţia transferinei .
1
Adesea, tipurile de hemocromatoză altele decât cea clasică sunt grupate împreună sub termenul
„hemocromatoză ereditară non-HFE”.
Gena HFE, la care se referă testul de faţă, este localizată pe braţul scurt al cromozomului 6 şi codifică

215