Page 218 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

18 TESTE DE BIOLOGIE MOLECULARĂ GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE
AL LABORATOARELOR SYNEVO

18.1.3.5 Pancreatita ereditară (testare genetică PRSS1 şi SPINK1)
Informaţii generale
Pancreatita ereditară, descrisă prima dată de Comfort şi Steinberg în anul 1952, este o afecţiune ce
se transmite autozomal dominant, cu o penetranţă de 80%. Se caracterizează prin debut precoce cu
episoade recurente de pancreatită acută la copii, tineri şi adulţi, ce progresează spre forma cronică
cu insuficienţă exo- şi endocrină. Boala apare de obicei la mai mult de doi membri ai unei familii sau
la mai multe generaţii ale aceleiaşi familii. De precizat este faptul că în aceste cazuri agentul etiologic
care declanşează episoadele de pancreatită acută nu poate fi identificat. Manifestările clinice ale
formei ereditare a pancreatitei variază de la forme uşoare cu evoluţie favorabilă până la forme severe
cu prognostic grav.
După descrierea corelaţiei între pancreatita ereditară şi o mutaţie la nivelul braţului lung al cromozomului
7, o serie de studii genetice au dus la evidenţierea altor defecte responsabile de inhibarea activităţii
tripsinogenului, reglarea funcţiei pancreatice şi modularea procesului inflamator. Există cel puţin patru
tipuri mutaţii care determină apariţia pancreatitei ereditare:
- mutaţii în gena care codifică tripsinogenul cationic (PRSS1);
- mutaţiile genei care codifică inhibitorul serin-proteazic al tripsinei (SPINK1);
- mutaţii la nivelul genei fibrozei chistice (CFTR);
- polimorfism la nivelul genelor implicate în reglarea răspunsului inflamator (TNF, IL-1,
IL-10).
Sucul pancreatic conţine 3 izoforme ale tripsinogenului ce au fost diferenţiate pe baza mobilităţii lor
electroforetice: tripsinogenul cationic (PRSS1), anionic (PRSS2) şi mesotripsinogen. În mod normal,
tripsinogenul cationic reprezintă aproximativ 66% din totalul tripsinogenului, în timp ce forma anionică
doar o treime. Mesotripsinogenul este o specie minoră, reprezentând mai puţin de 5% din totalul
tripsinogenului sau 0.5% din totalul proteinelor ce intră în alcătuirea sucului pancreatic .
3
Tripsinogenul este secretat în celulele acinare pancreatice. Este activat în tripsină la nivelul duodenului
de către enterokinază sau o altă moleculă de tripsină, care scindează tripsinogenul la capătul
N-terminal şi îndepărtează un lanţ peptidic scurt (peptidul de activare a tripsinogenului, TAP). Tripsina
activează apoi o cascadă de precursori enzimatici. Pentru evitarea activării tripsinei în pancreas există
o serie de mecanisme de protecţie .
4
Tripsina este alcătuită din 2 domenii proteice globulare conectate printr-un lanţ lateral unic ce este
denumit “bucla” de autoliză, situat opus faţă de situsul activ. Molecula de tripsină conţine de asemenea
un “buzunar“ de legare a calciului localizat în apropierea lanţului lateral; lanţul prezintă un reziduu de
arginină la aminoacidul R122 ce reprezintă ţinta pentru o altă moleculă de tripsină. Astfel, clivajul
enzimatic al lanţului lateral în poziţia R122 de către o a doua moleculă de tripsină produce inactivarea
rapidă a primei molecule de tripsină prin autoliză. Analiza biochimică sprijină ideea că Arg122 este
un aminoacid important pentru autoliză şi mutaţii ale acestui aminoacid conduc la creşterea stabilităţii
tripsinei. ”Bucla” de autoliză este flexibilă, iar R122 ajunge în apropierea “buzunarului“ de legare
a calciului; pe măsură ce concentraţia calciului creşte, acesta pătrunde în “buzunar“ şi limitează
expunerea situsului R122 la atacul enzimatic al unei alte molecule de tripsină. Din acest motiv
calciul deţine un rol important nu numai în secreţia tripsinei ci şi în stabilizarea moleculei, tripsina

218