Page 299 - Ghidul Serviciilor Medicale Synevo, Ediția 2, Volum 3

GHIDUL SERVICIILOR MEDICALE 18
AL LABORATOARELOR SYNEVO TESTE DE BIOLOGIE MOLECULARĂ

adolescenţă sau chiar mai târziu. Tratamentul de susţinere poate contribui la creşterea duratei de
viaţă prin reducerea riscului de apariţie a infecţiilor sau a altor complicaţii . 1
Manifestările clinice ale formei atipice sunt destul de variate comparativ cu cele ale formei clasice
(care sunt relativ omogene). În general, debutul în cazurile atipice este în copilăria timpurie, dar poate
fi şi către sfârşitul adolescenţei.
Persoanele afectate prezintă semne de instabilitate la mers, ataxie (ca în forma clasică), întârziere
în vorbire sau caracteristici asemănătoare bolnavilor de autism, care sunt, uneori, singura dovadă de
boală timp de un an sau mai mult, având în vedere că progresia formei atipice este lentă. Evoluţia
bolii este relativ stabilă în prima parte a copilăriei, dar este urmată de deteriorare neurologică între 7
şi 12 ani.
Deşi tetrapareza este prezentă în fazele finale de boală, aceasta nu este neapărat precedată de
hipotonie. În comparaţie cu forma clasică, manifestările extrapiramidale (distonie sau dizartrie)
predomină la pacienţii cu caracteristici atipice. Semnele şi simptomele oculare sunt similare la cele
două forme de boală. Tulburările neuropsihice, impulsivitatea, lipsa atenţiei, hiperactivitatea sau
labilitatea emoţională sunt, de asemenea, manifestări comune ale afecţiunii.
Cazurile atipice de DNAI sunt rare, durata de viaţă este necunoscută, dar cu toate acestea este de
aşteptat să fie mai mare decât cea observată în boala clasică .
1
Din punct de vedere histopatologic DNAI se caracterizează prin leziuni distrofice ale axonilor
(formaţiuni sferoide axonale). Pe fragmentele tisulare obţinute prin biopsie de la nivelul conjunctivei,
tegumentului, muşchilor, nervului sural sau rectului, la microscopul electronic se pot observa: formaţiuni
membranotubulare, agreagate mitocondriale, creşterea diametrului axonal şi subţierea membranei.
Deoarece formaţiunile sferoide axonale se acumulează cu vârsta şi nu pot fi evidenţiate în toate
ţesuturile, persoanele cu DNAI necesită mai multe biopsii de-a lungul timpului, înainte ca elementele
histopatologice specifice să fie identificate. Prin urmare, o biopsie negativă nu poate exclude DNAI,
iar biopsia pozitivă este considerată ca având valoare diagnostică.
Înainte de 2006, diagnosticul de DNAI era stabilit pe baza elementelor clinice şi histopatologice. De
la descoperirea genei PLA2G6, cunoscută a fi singura genă asociată cu DNAI, testarea moleculară a
fost folosită pentru confirmarea diagnosticului eliminând în multe cazuri necesitatea biopsiei tisulare .
1
Testarea moleculară detectează aproximativ 85% din mutaţiile persoanelor diagnosticate clinic cu
DNAI. Din întreaga populaţie a persoanelor pozitive pentru anomalii ale genei PLA2G6, aproximativ
10% au o singură mutaţie identificată.
Toate persoanele cu forma clasică de boală prezintă două alele nule ale genei PLA2G6, iar fenotipul
atipic apare la heterozigoţii compuşi pentru mutaţii missens.
Deoarece DNAI se transmite autozomal recesiv, în momentul concepţiei fiecare frate al unui individ
afectat are 25% şanse să fie purtător şi să prezinte afecţiunea, 50% şanse să fie purtător asimptomatic
şi 25% şanse să fie nu fie purtător şi să nu fie afectat.
Diagnosticul prenatal la gravidele cu risc crescut pentru o mutaţie PLA2G6 este posibil prin analiza
ADN-ul extras din celule fetale obţinute prin amniocenteză, de obicei efectuată la aproximativ 15-18
săptămâni de gestaţie sau biopsia vilozităţilor coriale, la aproximativ 10-12 săptămâni de gestaţie.
Mutaţii cauzatoare de boală trebuie să fie identificate înainte de testarea prenatală la ambii părinţi.
Pentru stabilirea diagnosticului de certitudine, statusului de purtător sau testarea prenatală a femeilor

299